ICCJ. Decizia nr. 5484/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 7 noiembrie 2002 reclamanții C.D. și C.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestora să le acorde măsuri reparatorii sub formă de titluri cu valoare nominală folosite în procesul de privatizare pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 400 mp.
Reclamanții au depus la data de 24 ianuarie 2003 o cerere prin care au precizat acțiunea formulată ca fiind o contestație împotriva atitudinii pasive a primăriei de a le soluționa notificarea adresată conform Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 106 din 21 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă cererea reclamanților ca inadmisibilă.
în pronunțarea acestei hotărâri, tribunalul a reținut că nu se poate lua în considerație precizarea reclamanților în sensul că înțeleg să formuleze o contestație deoarece o astfel de contestație poate fi formulată doar împotriva deciziei emisă de primărie sau împotriva procesului-verbal de divergență, ceea ce în cauză nu există.
Se mai menționează că atâta vreme cât Primăria Municipiului București nu s-a pronunțat printr-o decizie asupra notificării, acțiunea adresată direct instanței pentru obligare la măsuri reparatorii este inadmisibilă.
împotriva acestei hotărâri, reclamanții C.D. și C.M. au declarat apel.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 334 din 1 iulie 2003 a admis apelul reclamanților, a anulat sentința tribunalului și a reținut cauza pentru evocarea fondului procesului.
Instanța de apel a stabilit că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 unitatea notificată este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau a depunerii tuturor actelor prevăzute de art. 22 din lege.
Atitudinea pasivă a persoanei deținătoare a imobilului de a rezolva notificarea reprezintă neîndeplinirea obligației prevăzute de lege și lezarea dreptului subiectiv al persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii fie în natură fie prin echivalent.
Chiar dacă această situație nu este reglementată de Legea nr. 10/2001, nu se poate refuza cererea persoanei îndreptățite la formularea unei acțiuni întrucât i s-ar îngrădi accesul la justiție, drept recunoscut de Constituția României.
Evocând fondul procesului, prin decizia nr. 374 din 16 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis contestația reclamanților și a fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită decizia în conformitate cu art. 23 din Legea nr. 10/2001.
S-a avut în vedere că reclamanții și-au precizat acțiunea introductivă ca fiind o contestație împotriva atitudinii pasive a primăriei de a le soluționa notificarea, cerere considerată admisibilă pentru obligarea persoanei juridice deținătoare a imobilului în litigiu să-și îndeplinească obligațiile prevăzute de art. 23 și urm. din Legea nr. 10/2001.
în termenul prevăzut de lege, împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în esență, recurentul susține că hotărârea instanței de apel este nelegală deoarece termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării este un termen de recomandare, iar depășirea lui poate atrage cel mult plata unor daune-interese, dacă în mod culpabil, persoana notificată nu a emis decizie sau dispoziție motivată.
De asemenea, nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 care obligă persoana îndreptățită să depună toate actele doveditoare ale calității de proprietar al imobilului sau de moștenitor al fostului proprietar.
Recursul declarat este nefondat.
Instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv art. 23 și urm. din Legea nr. 10/2001, care obligă unitatea deținătoare a unui imobil să soluționeze în termen de 60 de zile notificarea adresată de persoana îndreptățită emițând o decizie sau o dispoziție motivată, fie de restituire în natură a bunului fie o ofertă de restituire prin echivalent.
Desigur, termenul de 60 de zile prevăzut de lege este un termen de recomandare ce se calculează fie de la data înregistrării notificării la care s-au anexat toate actele la care se referă art. 22 din Legea nr. 10/2001, fie de la data completării tuturor înscrisurilor de către persoana îndreptățită.
Dilatarea, în mod culpabil, a acestui termen, ce semnifică neglijența sau reaua-credință a notificatului, nu poate rămâne nesancționată pentru că s-ar încălca dreptul constituțional al persoanei îndreptățite de a avea acces la justiție.
în cauză, recurentul nu a dovedit că intimații-reclamanți nu au depus toate înscrisurile la care se referă art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că aceștia beneficiază de prezumția de bună-credință și câtă vreme legea le recunoaște dreptul de a cere restituirea în natură sau despăgubiri pentru bunul de care au fost deposedați, acestui drept îi corespunde obligația corelativă a notificatului de a le soluționa în termen cererea.
Intimații-reclamanți au solicitat prin acțiune ca recurentul să-și îndeplinească obligația legală de a emite decizie sau dispoziție motivată și nu au cerut daune-interese, dar această alegere le aparține și nu le poate fi imputată, mai ales că este în concordanță cu principiul disponibilității ce caracterizează procesul civil.
Pentru considerentele expuse și în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de Municipiul București prin Primarul General.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5519/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5516/2004. Civil → |
|---|
