ICCJ. Decizia nr. 5670/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5670
Dosar nr. 896/200.
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 8245 din 12 iunie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamanta S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea imobilului situat în Bucureşti, ce a aparţinut autoarei reclamantei, C.E., motivându-se că pârâtul deţine imobilul fără titlu şi invocându-se prevederile art. 480 C. civ.
La termenul din 25 aprilie 1997, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de G.C.C.M., prin care se solicită respingerea cererii principale în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost afectat Ministerului Economiei Naţionale, conform art. 28 din Legea pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare, publicată în M. Of. nr. 148 din 7 iulie 1930, fiind scos de sub această sarcină abia la 30 decembrie 1948, actul de vânzare-cumpărare invocat de către reclamantă fiind lovit de nulitate.
Prin sentinţa civilă nr. 5839 din 16 septembrie 1999, Judecătoria sectorului 1 a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în considerarea valorii obiectului cererii, cauza fiind înregistrată sub nr. 2434/1999 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V–a civilă şi de contencios administrativ.
Astfel investit, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 320 din 12 aprilie 2004 a respins cererea principală ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie accesorie, cauza fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 320 din 12 aprilie 2002.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că, la data trecerii imobilului în posesia statului, autoarea sa, E.C. era proprietara imobilului în litigiu.
S-a mai reţinut faptul că titlul invocat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 12909/1945 a fost anulat, ulterior imobilul trecând din patrimoniul societăţii F.R. în proprietatea Administraţiei Asigurărilor de Stat din URSS, precum şi faptul că imobilul a fost preluat în proprietatea statului de la Societatea Generală Sovieto-Română de Asigurări, aceasta din urmă fiind, astfel, de fapt, persoana îndreptăţită să solicite restituirea imobilului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând în esenţă următoarele:
- deposedarea autoarei sale de bun s-a realizat prin violenţă, anulându-se transcrierea actului său de proprietate din registrul de transcripţiuni imobiliare în baza unui proces-verbal cu nr. 147 din 5 septembrie 1945 emis de Societatea Franco-Română de Asigurări, adică de vânzător, act unilateral al uneia dintre părţile contractante. Ca atare, a arătat reclamanta, deposedarea a avut un caracter abuziv, conform art. 1 al Legii nr. 10/2001 impunându-se restituirea imobilului pe acest temei;
- Societatea Franco-Română a fost confiscată de Administraţia Asigurărilor de Stat a URSS şi apoi transferată, ca bun „aparţinând unei puteri inamice", către Sovrom Asigurare, cu argumentul că printre acţionari se afla şi Statul german;
- anularea pe cale administrativă a actului juridic încheiat în mod legal anterior transformării Societăţii Franco-Române a fost nelegală, neavând drept efect transferul proprietăţii;
- actul de vânzare-cumpărare a fost opozabil vânzătorului, chiar dacă directorii săi au fost înlăturaţi, cumpărătorul fiind de bună-credinţă.
A conchis reclamanta că deposedarea având un caracter abuziv, conform art. 1 al Legii nr. 10/2001, se impune restituirea imobilului pe acest temei.
Prin Decizia civilă nr. 457 din 19 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia nulităţii transcrierii dreptului de proprietate nr. 5472 din 7 martie 1947, respectiv a nulităţii operaţiunii de radiere a transcrierii nr. 12909 din 4 august 1945, menţiuni existente în Registrul de Transcriere şi Înscriere al Tribunalului Ilfov, Secţia notariat.
A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 320 din 12 aprilie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V–a civilă şi de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în mod legal şi temeinic a constatat instanţa de fond că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autoarei reclamantei, E.C., implicit, în cel al reclamantei înseşi, în proprietatea statului în vreuna din modalităţile consacrate specifice perioadei, respectiv naţionalizare, rechiziţionare, confiscare etc. pentru a se aprecia valabilitatea acesteia, ci printr-un act administrativ emis de o autoritate competentă potrivit legii în vigoare la acea dată şi care nu face obiectul contractului în cauză.
A mai reţinut instanţa de apel că, în ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, imobilul nu se încadrează în categoriile celor vizate de acest act normativ în condiţiile în care art. 1 prevede drept premise, pe de o parte preluarea de către stat (în mod direct de la proprietarul persoană fizică din acel moment), iar pe de altă parte temeiul preluării să fi fost reprezentat de un act normativ ce avea în obiectul său de reglementare trecerea imobilului în proprietatea statului, cerinţe ce nu sunt îndeplinite în cauză.
Împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de apel a formulat recurs reclamanta S.R.L., invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că instanţele au încălcat dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 115/1938, inscripţia din registrul de transcrieri cu privire la anularea actului E.C. neputând avea putere probatorie, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii administrative.
S-a mai arătat că, aşa cum rezultă din certificatul de grefă nr. 12733 din 18 decembrie 1947, Societatea Franco-Română a solicitat instanţei anularea actului încheiat cu E.C., cerere care după ce a fost admisă de prima instanţă, a fost respinsă în apel, hotărârea fiind definitivă prin respingerea recursului, la data de 18 decembrie 1947, astfel că nu există nici un document care să ateste validitatea tranzacţiei intervenite între Societatea Franco-Română şi Societatea de Asigurări a URSS, la data de 18 decembrie 1947, E.C. fiind recunoscută prin hotărâre judecătorească, proprietara de drept a imobilului.
În motivarea recursului, reclamanta a mai susţinut că au mai fost încălcate şi prevederile art. 58 din Legea nr. 115/1938, instanţa de apel în mod nelegal considerând valabilă înscrierea de către Societatea Franco-Română, a dreptului de proprietate al URSS în cartea funciară, câtă vreme nu există nici o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă care să radieze dreptul de proprietate al E.C.
S-a susţinut, de asemenea, că referirea la Legea nr. 91/1945, ca temei juridic al trecerii imobilului în proprietatea URSS este fundamental greşită, imobilul respectiv neintrând sub incidenţa acestei legi având în vedere faptul că nu era bun aparţinând inamicului, ci era proprietatea unui cetăţean român, faptul că în speţă nu era vorba de o instituţie industrială sau comercială, precum şi faptul că nu există nici o decizie de preluare a imobilului de către Ministerul Finanţelor, ca bun al inamicului, pentru a fi predat ulterior URSS.
S-a mai arătat că nu există nici o decizie de preluare a imobilului emisă de CSABI (Comisia de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice) că, de fapt, nu există nici un act prin care E.C. să fi fost deposedată legal de imobil.
Recurenta a mai susţinut, în motivele sale de recurs şi greşita aplicare a art. 1 din Legea nr. 10/2001, arătând că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că imobilul nu poate fi revendicat în baza acestor dispoziţii legale pentru că statul nu l-a preluat de la E.C., ci de la URSS.
În acest sens, arată reclamanta că, din adresa nr. 8082 din 24 august 1994, emisă de SC H.N., rezultă că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 326/1949, această adresă «anulând toate pretenţiile că imobilul ar fi fost vândut de Societatea Franco-Română URSS-ului», imobilul fiind «din anul 1949, trecut în proprietatea statului român de la E.C.
Recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea are în vedere împrejurarea că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut în mod legal că reclamanta nu a făcut dovada că, la data trecerii imobilului în proprietatea statului, autoarea sa, E.C. era proprietara acestui imobil.
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 2 iulie 1945 şi transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat sub nr. 12909 din 4 august 1945, Societatea Franco-Română prin reprezentanţii legali N.G., administrator delegat şi I.R., procurist, au vândut cumpărătoarei E.G.I.C. a cărei moştenitoare este reclamanta, conform certificatelor de moştenitor depuse la dosar, imobilul situat în Bucureşti, preţul fiind de 70.000.000 lei, din care s-a plătit 10.000.000 lei, rămânând ca la 30 iulie 1945 să se mai achite diferenţa de 60.000.000 lei.
Din procesul-verbal nr. 147 din 5 septembrie 1945 al Consiliului de Administraţie al Societăţii de asigurare Franco-Română, rezultă că persoanele care au contractat în numele şi pe seama societăţii nu mai aveau încă din 20 septembrie 1941 calitatea de a angaja societatea în tranzacţii imobiliare.
La data de 15 februarie 1947, Administraţia Generală a Asigurărilor de Stat din URSS a preluat activul Societăţii Franco-Române SA (operaţiune transcrisă în registrul alfabetic de transcriere şi înscriere lit. S urban din anii 1946–1947 al Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat, la poziţia nr. 5472 din 7 martie 1949), notificând la data de 3 octombrie 1947, Consiliului de Administraţie şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.S.A.B.I.), persoană juridică de drept public, aflată sub autoritatea Ministerului Finanţelor, în vederea anulării actului de vânzare-cumpărare încheiat între Societatea Franco-Română şi E.C.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că în temeiul prevederilor Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, act normativ special menit a reglementa într-o anumită conjunctură politică situaţia juridică a unor bunuri ce aparţineau unor persoane determinate, C.S.A.B.I. avea atribuţii de administrare a bunurilor prevăzute de art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi respectiv de control al administrării întreprinderilor comerciale sau industriale al căror capital aparţinea în proporţie de cel puţin 20% persoanelor arătate la pct. a al art. 2 din acest act normativ, putând lua orice fel de decizii, opozabile inclusiv instanţelor de judecată.
Astfel fiind, în mod corect s-a reţinut că pe acest temei a fost posibilă constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, de către Comitetul de Direcţie al C.S.A.B.I. în şedinţa din 3 octombrie 1947, iar legalitatea acestei dispoziţii pe baza căreia s-a procedat ulterior la anularea transcrierii dreptului de proprietate pe numele autoarei reclamantei, respectiv la validarea transcrierii dreptului asupra aceluiaşi imobil pe numele Administraţiei Generale a Asigurărilor de Stat din URSS, cu nr. 5472 din 7 martie 1947, nu constituie obiectul investirii instanţei.
De asemenea, nu se justifică nici afirmaţia recurentei-reclamante potrivit căreia transcrierea cu acest număr ar fi fost „invalidată", deoarece există hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa a admis cererea Societăţii Franco-Române de anulare a actului încheiat cu E.C.
Este de observat, în acest sens, că aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 483 din 14 iulie 1947 a Tribunalului Ilfov, secţia a VI–a, menţinută prin Decizia civilă din 17 decembrie 1947 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, acţiunea formulată de reprezentantul Societăţii Franco-Române şi care viza anularea contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă ca fiind greşit formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale, instanţele nesoluţionând cauza pe fond, adică nepronunţându-se asupra titlului de proprietate al autoarei recurentei.
Faţă de împrejurarea reţinută de instanţa de apel, potrivit căreia nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, în patrimoniul autoarei reclamantei, E.C., implicit în cel al reclamantei înseşi, se vădeşte a fi nefondată şi critica vizând statuarea inaplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Este de observat că prin actul de transfer de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia I civilă şi comercială, sub nr. 1270 din 20 aprilie 1951, Administraţia Asigurărilor Externe din URSS a transferat în deplină proprietate Societăţii Generale Sovieto-Române de asigurări „Sovromasigurare" imobilul situat în Bucureşti, iar prin procesul-verbal din 10 iunie 1954 imobilul în litigiu a trecut în baza H.C.M. nr. 451/1954 în administrarea Întreprinderii de Gospodărie Locativă de pe lângă Sfatul Popular al Raionului Stalin, proces-verbal întocmit în baza deciziei nr. 287 din 20 aprilie 1954 a Sfatului Popular al Raionului Stalin. Astfel, „Sovromasigurare" reprezintă persoana juridică proprietară a imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.
Prin urmare, este justificată aprecierea instanţei de apel potrivit căreia în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găsesc incidenţa în cauză, urmând a face aplicarea art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 457 din 19 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5673/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5620/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
