ICCJ. Decizia nr. 5679/2004. Civil. Constatare nulitate contracte de vânzare-cumparare încheiate în temeiul legii nr.112/1995; revendicare - Decretul nr.92/1950. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5679
Dosar nr. 7256/2004
Şedinţa publică din 28 iunie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 februarie 2002 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti reclamanta I.R.M. a chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti pentru a se anula actele de vânzare–cumpărare pe care SC H.N. SA le-a încheiat cu M.V. şi O.R., chiriaşi în imobilul situat în Bucureşti.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este legatara universală a defunctului A.A. conform testamentului nr. 5389/1990. Autorul său, la rândul lui a fost legatar universal al soţiei sale A.L.C. conform unui testament nr. 5486/1977, care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare–cumpărare nr. 25894/1931.
S-a cerut anularea contractelor de vânzare încheiate cu chiriaşii deoarece vânzarea nu este valabilă având în vedere că imobilul a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil prin Decretul 92/1950.
La termenul din 13 aprilie 2002 reclamanta prin avocat a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea imobilului în discuţie.
La 21 mai 2002 au formulat cerere de intervenţie în interes propriu O.R. şi O.O.I. iar la 17 iunie 2002, M.V. prin care au solicitat respingerea acţiunii şi constatarea că sunt cumpărători de bună credinţă şi deci proprietarii apartamentelor cumpărate. S-a mai solicitat constatarea că în cauză nici reclamantul nici Primăria nu au calitate procesuală.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 9729 din 11 noiembrie 2002 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Această din urmă instanţă prin sentinţa civilă nr. 367 din 28 mai 2003 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
S-a admis excepţia lipsei de interes cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare–cumpărare încheiate de Primărie şi M.V. şi respectiv cu O.R. şi O.O.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, cererea privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare–cumpărare ca lipsită de interes şi s-a respins cererea de revendicare ca neîntemeiată.
Au fost admise cererile de intervenţie şi s-a constatat că intervenienţii sunt cumpărători de bună–credinţă şi apartamentelor situate în imobilul revendicat.
S-a respins cererea intervenienţilor de constatare că sunt proprietarii imobilelor ca lipsită de interes.
Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul a reţinut că cererea reclamantei de revendicare a fost neîntemaiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nu vizează că temei Legea nr. 10/2001. Cererea privind constatarea trecerii frauduloase a imobilului în proprietatea statului se supune condiţiilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a respins această din urmă cerere ca fiind probată.
Sub aspectul calităţii procesuale active a reclamantei în motivarea respingerii acestei excepţii, instanţa a reţinut că nu are importanţă că autoarea reclamantei ar mai avea moştenitori dintr-o căsătorie încheiată înainte de căsătoria cu A.A. întrucât obiectul cererii îl formează acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare–cumpărare. Or nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes fără a fi necesară îndeplinirea regulii unanimităţii.
Cererea de anulare a contractelor s-a respins ca lipsită de interes deoarece reclamanta nu a făcut dovada că este proprietara imobilului şi nici că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod ilegal.
Instanţa a apreciat în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 că titlul intervenienţilor este mai bine conturat decât cel pe care reclamanta l-ar putea opune dacă i s-ar fi admis acţiunea în revendicare.
S-a constatat că la momentul încheierii contractelor cu intervenienţii, reclamanta nu revendicase imobilul şi nici nu-i notificase pe chiriaşi despre intenţiile ei, în condiţiile Legii nr. 112/1995. Ca urmare s-au considerat cumpărături ca făcându-se cu prezumţia de bună credinţă, prezumţie nerăsturnată de reclamantă.
Instanţa a mai reţinut că, pe str. Av. P.C. există două imobile la nr. 64 (cu aceleaşi număr în 1948 şi fost 64 bis) revendicat de numita A.V.I.R. (prin notificare în temeiul Legii nr. 10/2001) precum şi la nr. 64 A (care în 1948 purta aceleaşi număr, fost 64). Acest din urmă imobil face obiectul revendicării reclamantei din prezenta cauză.
Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta a declarat apel, respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 557 din 10 decembrie 2003.
Instanţa de apel a reţinut în motivarea acestei soluţii că reclamanta a sesizat instanţa după apariţia Legii nr. 10/2001 fără să respecte procedura administrativă obligatorie prevăzută de lege.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea la 30 decembrie 2002 în sensul că solicită constatarea că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, nulitatea contractului de vânzare–cumpărare şi revendicarea imobilului şi a invocat ca temei de drept Legea nr. 213/1998, Legea 112/1995, Legea nr. 10/2001 şi art. 480 şi art. 481 C. civ.
S-a reţinut că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului prin Decretul 92/1950, decret care chiar dacă a fost abuziv a reprezentat un mod de dobândire a proprietăţii.
Pe de altă parte reclamanta nu a făcut dovada că i-ar fi notificat pe chiriaşi s-au vânzător despre revendicarea imobilului.
Intervenienţii au dobândit imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru că locuiau în ele iar acţiunea în revendicare a reclamantei s-a situat după această cumpărare.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termen legal pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că în mod greşit s-a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, în realitate Decretul 92/1950 nu se putea aplica la situaţia autorului ei care era în acel moment funcţionar şi, respectiv, casnică. Ca urmare nici dobânditorii nu au putut primi de la statul proprietar un drept de proprietate asupra apartamentelor cumpărate. Simpla calitate de chiriaşi în imobil a intervenienţilor nu a schimbat precaritatea titlului statului.
Intervenienţii O.O. şi O.R. au decedat pe parcursul judecării recursului la 4 ianuarie 2004 şi, respectiv, la 23 ianuarie 2005, iar în cauză a fost introdusă moştenitoarea acestuia, O.C.G.
Recursul este nefondat şi se va respinge pentru considerentele următoare:
Instanţa de apel în mod corect a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, precizată ulterior, atât în petitul introductiv de instanţă cât şi în precizare în mod expres şi pe baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că a înţeles să recurgă la soluţiile şi condiţiile prevăzute de legea specială în materie de revendicare.
În raport de temeiul juridic invocat în mod corect instanţa a constatat că reclamanta nu a urmat procedura specială, administrativă impusă de Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a formulat notificări înregistrate la Biroul Executorului Judecătoresc la nr. 3266 şi nr. 3247 din 8 mai 2001, în temeiul Legii nr. 10/2000, dar acestea au privit revendicarea unui alt imobil, situat pe aceeaşi stradă la nr. 64 bis. Pentru că imobilul revendicat direct prin acţiunea de faţă, situat la nr. 64, nu a dovedit, a formulat o notificare în temeiurile Legii nr. 10/2001.
Constatarea că imobilul a trecut în proprietatea statului legal sau nu, este circumscrisă, după apariţia Legii 10/2001 procedurilor instituite de această lege. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 invocat, nu poate îngădui o asemenea apreciere de către instanţă decât în lipsa unor reglementări speciale în materia de revendicare.
În mod corect s-a reţinut că reclamanta nu a combătut prezumţia de bună credinţă a intervenienţilor cumpărători, aceştia nefiind notificaţi de reclamantă despre intenţiile de revendicare în natură.
Ap. 2 de la etajul 1 al imobilului a fost vândut la 5 decembrie 1996 numiţilor O.R. şi O.O. în temeiul Legii nr. 112/1995, iar ap. 1 de la parterul aceluiaşi imobil s-a vândut la 4 decembrie 1996 intervenientei M.V.
Că la momentul încheierii contractului de vânzare–cumpărare părţile au fost de bună credinţă, rezultă din corespondenţa SC H. SA şi Primăria sectorului 1, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1996 Cluj din care se constată ca mandatarul vânzătorului a cerut informaţii despre ap. 2 din imobilul în discuţie. În raport de răspunsul Primăriei (fila 98 în dosar) în sensul că pentru apartamentul deţinut cu chirie de O.R. s-au cerut despăgubiri, s-a procedat la vânzarea conform Legii nr. 112/1995
Pe verso-ul cererii tip de cumpărare, fila 130 dosar de fond, fiind menţionat că I.R.M. a cerut despăgubiri şi că apartamentul nu este în litigiu la data verificării, 12 noiembrie 1996.
Ca urmare instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale la situaţia de fapt declarată în cauză şi a respins acţiunea în revendicare a imobilului trecut ilegal în proprietatea statului şi în anularea contractelor de vânzare–cumpărare.
Curtea, constatând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. pentru a casa Decizia atacată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.R.M. împotriva deciziei nr. 557 din 10 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5685/2004. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5656/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
