ICCJ. Decizia nr. 5784/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5784
Dosar nr. 12408/2004
Şedinţa camera de consiliu de la 21 octombrie 2004
Asupra conflictului negativ de competenţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 22 iulie 2002, reclamantul N.O. a chemat în judecată Statul Spaniol în solidar cu Ambasada Spaniei la Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestora la plata sumei de 3.500 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi 100.000 euro cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii s-a arătat că în perioada 29 mai 2002 - 31 mai 2002 a fost reţinut ilegal de lucrători ai Poliţiei Naţionale din Palma de Mallorca unde i s-a aplicat un tratament inuman, nu a avut dreptul la interpret, avocat, telefon sau medic şi unde i-a dispărut suma de 3.500 de euro. Se mai arată că în urma acestui incident a rămas cu profunde suferinţe fizice şi psihice.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 914 din 10 noiembrie 2003 a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Olt, admiţând astfel excepţia necompetenţei teritoriale invocate din oficiu.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 504 şi art. 506 C. proc. pen., în cazul în care o persoană a fost anunţată că ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată, se poate adresa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială domiciliază în vederea reparării pagubei suferite. Constatându-se că domiciliul reclamantului este în judeţul Olt, competenţa de soluţionare a fost declinată în favoarea Tribunalului Olt.
La data de 31 martie 2004, având în vedere Convenţia de la Viena din anul 1961 privind relaţiile diplomatice, Tribunalul Olt a apreciat că nu se mai impunea menţinerea în cauză a Ambasadei Spaniei la Bucureşti şi citarea acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 408 din 1 septembrie 2004, Tribunalul Olt a declinat la rândul său competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Olt a constatat că în cauză există un element de extraneitate, competenţa urmând a fi determinată în funcţie de dispoziţiile Legii nr. 105/1992. S-a apreciat că în cazul art. 149 şi art. 150 din Legea nr. 105/1992 există o competenţă relativă iar în cazul art. 151 din acelaşi act normativ există o competenţă absolută. Cererea reclamantului nu se înscrie în nici una din ipotezele art. 151 din Legea nr. 105/1992, ci se poate încadra în categoriile de acţiuni pentru care este prevăzută competenţa relativă. Prin urmare, fiind vorba despre o competenţă relativă, instanţa de judecată nu poate din oficiu să pună în discuţie competenţa iar dacă o face şi constată că este necompetentă, nu va putea să-şi decline din oficiu competenţa.
Considerând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. ci ale art. 998 - 1003 C. civ., Tribunalul Olt a hotărât că Tribunalul Bucureşti are competenţa de soluţionare a cauzei.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte stabileşte în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei pentru următoarele motive:
Cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998, art. 999 şi art. 1003 C. civ., dispoziţii ce se referă la răspunderea civilă delictuală.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, instanţele române au competenţa de a soluţiona cauze care au ca obiect cereri întemeiate pe principiile răspunderii civile delictuale.
Odată stabilită competenţa jurisdicţională în România în situaţia cauzelor cu element de extraneitate, competenţa instanţelor de judecată se va determina în funcţie de dispoziţiile dreptului intern.
Aşa cum s-a arătat, temeiul juridic al acţiunii promovate de reclamant este fundamentat pe dispoziţiile art. 998, art. 999 şi art. 1003 C. civ., articole ce reglementează răspunderea civilă delictuală.
Or, în această materie, aplicabile sunt dispoziţiile art. 10 C. proc. civ. în sensul că, în afară de instanţa domiciliului pârâtului, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, mai are competenţă de judecată şi instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
Este vorba, deci, despre o competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revenind reclamantului.
În cauza de faţă, pârât este Statul Spaniol, ceea ce face ca cele două instanţe ce ar avea în principiu competenţa de soluţionare să nu poată fi determinate conform regulilor art. 10 C. proc. civ. În această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992 conform cărora, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul municipiului Bucureşti.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi valoarea obiectului litigiului, Înalta Curte stabileşte că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze cauza.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabileşte în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa soluţionării cauzei privind pe N.O. şi Statul Spaniol.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5800/2004. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5735/2004. Civil → |
|---|
