ICCJ. Decizia nr. 5997/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5997
Dosar nr. 7418/200.
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 20 ianuarie 2003, reclamantul B.N.V., magistrat la Judecătoria Miercurea-Ciuc a chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Harghita solicitând obligarea acestora la plata diferenţelor dintre indemnizaţia cuvenită potrivit dispoziţiilor legale în vigoare şi indemnizaţia efectiv încasată pentru perioada 1 mai 2000 – 31 octombrie 2000, la zi, cu aplicarea indicelui de inflaţie şi a sporului pentru condiţiile deosebite de muncă.
Reclamantul a mai solicitat şi obligarea aceloraşi pârâţi la calcularea salariului, conform valorii de referinţă sectorială în temeiul OUG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti.
Acţiunii reclamantului, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Harghita, le-au opus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că valoarea de referinţă sectorială nu poate fi aplicată, întrucât sumele prevăzute de art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 nu sunt prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli ale Ministerului Justiţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 491 din 27 martie 2003, Tribunalul Harghita a admis în parte acţiunea reclamantului, a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Harghita la plata către acesta, în solidar, a diferenţei dintre salariul legal cuvenit şi cel efectiv încasat, pentru perioada 1 mai 2000 – 31 octombrie 2000, reactualizat cu aplicarea coeficientului de inflaţie, până la executarea efectivă a hotărârii.
A respins capătul de cerere privind plata sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă în aceeaşi perioadă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, începând cu luna septembrie 1999, conform OUG nr. 134/1999, salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti s-a realizat pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998, pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite, iar potrivit Legii nr. 76/2000, privind bugetul de stat pe anul 2000, începând cu luna mai 2000, valoarea de referinţă sectorială, aplicabilă pentru calculul salariilor magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate era de 1.140.800 lei şi nu de 685.872 lei, valoare utilizată de pârâţi la calculul salariilor, până la 1 noiembrie 2000.
Totodată, s-a reţinut că, în temeiul art. 13 din Legea nr. 216/2001, valoarea de referinţă sectorială menţionată în anexa nr. 1 din OG nr. 83/2000 a fost stabilită la 1.515.280 lei, sumă care urma să fie indexată cu 8% potrivit art. 1 din OUG nr. 187/2001, începând cu 1 ianuarie 2002.
Ca atare, urmare acestei indexări, valoarea de referinţă sectorială ce trebuie avută în vedere la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite reclamantei, era de 1.636.520 lei.
Hotărârea instanţei de fond a fost menţinută de către Curtea de Apel Târgu-Mureş, care, prin Decizia nr. 782/R din 19 iunie 2003 a respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, păstrând motivarea primei instanţe.
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992, ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. şi ale art. II alin. (3) din OUG nr. 58/2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se susţine, cu privire la acordarea drepturilor salariale, în funcţie de valoarea coeficientului de ierarhizare, că pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000, salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată de Legea nr. 50/1994 şi, respectiv, OG nr. 83/2000, pentru modificarea şi completarea acestei legi, aceasta din urmă intrând în vigoare la 1 noiembrie 2000.
Astfel, se arată că, potrivit art. 9 alin. (1) din acest act normativ, ordonanţa urma să intre în vigoare la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a suplimentat în mod corespunzător bugetul pe anul 2000, al instituţiilor publice, prevăzute la art. II, cu excepţia art. I pct. 38, care se aplică de la data de 1 ianuarie 2001.
În consecinţă, pârâţii, în calitate de ordonator principal şi respectiv, ordonator secundar de credite s-au aflat în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata diferenţei de indemnizaţie, solicitată de reclamant, pentru perioada 1 mai 2000 – 31 octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 50/1996, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998, privind sistemul de salarizare în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de conducere.
Prin Legea nr. 154/1998 a fost reglementat un nou sistem de stabilire a salariilor de bază din sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică.
Elementele principale de stabilire a salariului de bază, conform acestei legi sunt: valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorităţii judecătoreşti în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 şi, întrucât se impunea, în mod necesar, conform principiilor constituţionale, corelarea salariilor magistraţilor şi ale personalului auxiliar, cu salariile autorităţilor legislative şi executive, Guvernul a adoptat OUG nr. 134/1999, privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti (publicată în Monitorul Oficial la data de 20 septembrie 1999).
Conform art. 1 din această ordonanţă, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază a personalului organelor autorităţii judecătoreşti este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998, pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite, precum şi pentru administraţia publică centrală şi locală [art. 1 alin. (1)].
La intrarea în vigoare a OUG nr. 134/1999, valoarea de referinţă sectorială era de 685.872 lei, având la bază valoarea de referinţă universală de 1.242.040 lei şi indicatorul de prioritate intersectorială de 0,55.
Aşa fiind, începând cu luna septembrie 1999 coeficientul de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti are aceeaşi valoare cu cea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998.
Astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 alin. (1) teza II din această lege, valoarea de referinţă sectorială se corectează periodic în raport cu evoluţia preţurilor de consum în condiţiile stabilite de prevederile legale, aplicabile sectorului bugetar.
Prin art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat nr. 76/2000 a fost modificată, atât valoarea de referinţă universală, cât şi indicatorul de prioritate intersectorială, prevăzute în anexa 1 pct. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 154/1998.
Conform textului de lege mai sus evocat, valoarea de referinţă universală, în vederea determinării valorii de referinţă sectorială şi respectiv, a salariilor de bază pentru personalul prevăzut în anexele nr. II/1, II/2 şi III la Legea nr. 154/1998, se stabileşte la 1.840.000 lei, iar indicatorul de prioritate intersectorială prevăzut la anexa nr. I pct. 1, 2, 3 se stabileşte la 0,62.
Întrucât prin OUG nr. 134/1999 s-a stabilit valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor personalului din organele autorităţii judecătoreşti, egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998, în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 s-a stabilit suma de 1.140.800 lei, începând cu luna mai 2000.
În acest sens este de reţinut că salarizarea magistraţilor era reglementată printr-o lege specială (Legea nr. 50/1996), care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1998, din care s-a „împrumutat doar noţiunea de valoare de referinţă sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din legea nr. 50/1996.
La acea dată, Legea nr. 50/1996 era singura lege care mai utiliza sintagma „coeficient de ierarhizare" şi la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.
Alin. (5) al art. 12 din Legea nr. 76/2000 a exceptat, deci, alte categorii de persoane, decât cele din anexele indicate, dar care erau salarizate pe principii asemănătoare (militari, diplomaţi), în timp ce sistemul prevăzut de Legea nr. 50/1996 era total diferit, iar raţiunea OUG nr. 134/1999 a fost de a stabili un criteriu de actualizare periodică a coeficientului de ierarhizare.
Că aceasta a fost voinţa legiuitorului s-a văzut ulterior, când a fost adoptată OG nr. 83 din 29 august 2000 pentru modificarea şi completarea Legea nr. 50/1996, care a recunoscut expres, valoarea stabilită prin Legea nr. 76/2000, ca fiind aplicabilă magistraţilor.
Concluzionându-se, faţă de cele arătate, recursul în anulare urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 782/R din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi sentinţei civile nr. 491 din 27 martie 2003 a Tribunalului Harghita.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5979/2004. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 6092/2004. Civil → |
|---|
