ICCJ. Decizia nr. 6000/2004. Civil. Conflict de munca si cerere de suspendare executare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6000
Dosar nr. 429/2004
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 4 noiembrie 2002, reclamanta K.I. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Covasna, primul în calitate de ordonator principal de credite şi cel de-al doilea, în calitate de ordonator secundar de credite, pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să oblige pârâţii la restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţie la asigurările sociale de sănătate, în prezent de 7% din veniturile brute de natură salarială, încasate de pârâţi în perioada 1 ianuarie 2000-29 martie 2001, cu aplicarea corespunzătoare a coeficientului de inflaţie la data executării hotărârii.
Acţiunii reclamantei, pârâtul Ministerul Justiţiei i-a opus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că, magistraţii şi personalul auxiliar al instanţelor au încheiat în mod individual contract cu C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. şi a formulat cerere de chemare în garanţie a acesteia din urmă.
C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a formulat, la rându-i, cerere de chemare în garanţie a C.N.A.S. solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii să se dispună obligarea chematei în garanţie să restituie cuantumul de 25% din suma pretinsă de reclamantă, ce a fost virată în contul acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 1599 din 20 decembrie 2002, Tribunalul Covasna a admis acţiunea, cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Justiţiei a dispus obligarea pârâtului şi chematei în garanţie la plata către reclamantă a sumei de 825.428 lei, plată nedatorată în perioada 1 ianuarie 2000-29 martie 2001.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. Bucureşti împotriva C.N.A.S. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Ministerul Justiţiei.
Soluţia tribunalului a fost menţinută de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin Decizia nr. 404/R din 25 martie 2003, a respins recursurile declarate de Ministerul Justiţiei, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., păstrând motivarea primei instanţe.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, la 22 ianuarie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a declarat, în temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992, art. 330 pct. 2 C. proc. civ., precum şi ale art. II alin. (3) OUG nr. 58/2003, recurs în anulare, prin care a susţinut că hotărârile judecătoreşti criticate au fost date cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În dezvoltarea motivelor recursului în anulare s-a susţinut că o interpretare sistematică a actelor normative aplicabile în cauză rezultă că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistenţă medicală gratuită numai în măsura în care îşi îndeplinesc obligaţia de a achita lunar contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate.
S-a mai precizat că dispoziţiile Legii nr. 145/1997, care reglementează această obligaţie sunt de generală aplicare şi că singurele excepţii avute în vedere de către legiuitor au fost menţionate expres în textul aceluiaşi act normativ.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce succed:
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 145/1997, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează descentralizat, pe baza principiului solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor.
Publicarea Legii nr. 142/1997, prin care s-au adus modificările substanţiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 şi Legii asigurărilor de sănătate nr. 145/1997 au avut loc la 25 iulie 1997 şi, respectiv la 31 iulie 1997.
O corectă soluţionare a litigiului este condiţionată de analiza tuturor acestor acte normative, inclusiv a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, în forma în care acest act normativ a fost republicat la 30 septembrie 1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 147/1997.
Este de necontestat că, potrivit art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete beneficiază, gratuit, de asistenţă medicală, medicamente şi proteze.
Conform art. 99 alin. (2) din acelaşi act normativ, acordarea acestor beneficii operează în condiţiile stabilite prin hotărâre de guvern.
Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997, care, în art. 4 instituia obligativitatea contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 şi art. 55 menţiona expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligaţie.
Este de reţinut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistenţă medicală gratuită prevăzută de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992, republicată.
Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziţii legale a fost emisă HG nr. 409/1998 care menţiona expres că beneficiarul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condiţiile Legii nr. 145/1997.
Interpretarea avută în vedere de instanţele care au soluţionat cauza în fond şi în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.
Este de observat astfel, că Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare anterior publicării Legii nr. 145/1997, iar în raport cu această necesitate în timp a acelor două acte normative, caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat.
În acelaşi timp nu se poate omite că modificările aduse legii de organizare judecătorească, prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan de adoptarea legii asigurărilor sociale de sănătate.
Au existat aşadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispoziţiilor celor două legi, să se prevadă într-o manieră explicită includerea magistraţilor şi eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligaţia instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.
Întrucât o asemenea corelare nu a avut lor, iar prin HG nr. 409/1998 beneficiarul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiţionat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/1997 este evident că voinţa legiuitorului nu a fost în sensul prezumat de instanţele de fond şi de recurs.
Pe de altă parte din analiza dispoziţiilor art. 6 şi art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau de scutire a anumitor categorii de persoane de plata contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate este acela al lipsei veniturilor proprii.
Acest criteriu nu operează însă, nici în cazul magistraţilor şi nici în acela al personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete.
Prin urmare, nu există argumente, pentru a se reţine că Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 145/1997.
Aşa fiind, o interpretare contrară avută în vedere în speţă, de cele două instanţe, constituie o încălcare esenţială a prevederilor legale menţionate, făcând incidente prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Concluzionând, Curtea va admite recursul în anulare şi va face aplicarea art. 3303 şi art. 314 din acelaşi cod, în sensul casării ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi a respingerii acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 404/R din 25 martie 2003 a Curţii de Apel Braşov şi sentinţei civile nr. 1599 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna, pe care le casează şi pe fond respinge acţiunea şi cererea de chemare în garanţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6007/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5995/2004. Civil → |
|---|
