ICCJ. Decizia nr. 6007/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6007
Dosar nr. 2217/200.
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 15 mai 2000, reclamanţii V.N. şi V.L. au chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, F.V., pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul situat la etajul 4 al imobilului din Bucureşti, B-dul D. comun cu str. M.E.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin sentinţa civilă nr. 10161 din 19 iunie 1998, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti le-a restituit imobilul mai sus individualizat care, însă, a fost vândut de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, pârâţilor F.V. şi F.I.T., deşi aceştia cunoşteau situaţia juridică a apartamentului.
La termenul din 5 septembrie 2000, pârâta F.V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii şi, prin cerere reconvenţională a cerut a se constata că este dobânditoare de bună-credinţă a acestui apartament, neavând cunoştinţă de existenţa unui litigiu cu privire la acest imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 22435 din 28 noiembrie 2000, Judecătoria sectorului 1 şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., după ce în prealabil a admis excepţia netimbrării cererii reconvenţionale şi a anulat-o.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta F.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în raport de rezolvarea de către o instanţă necompetentă a unor chestiuni prejudiciale privind timbrarea cererii reconvenţionale.
Soluţionând apelul, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis această cale de atac, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 22345 din 28 noiembrie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în sensul că a înlăturat măsura anulării cererii reconvenţionale ca netimbrată şi a dispus ca pricina să fie soluţionată în fond de Tribunalul Bucureşti.
În dosarul nr. 6319/2001 al acestei din urmă instanţe, la termenul din 5 octombrie 2001, reclamanţii V.N. şi V.L. şi-au completat cadrul procesual solicitând ca această cauză să fie soluţionată şi în contradictoriu cu F.I.T.J., în calitate de coproprietar al imobilului, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 5557/30236 din 6 iulie 1998.
Prin sentinţa civilă nr. 1405 din 23 septembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins ca nefondate acţiunea principală şi cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi F.V. şi F.I.T.J.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că deşi în favoarea reclamanţilor s-a pronunţat o sentinţă prin care le-a fost admisă cererea în revendicarea imobilului mai sus individualizat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, (sentinţa civilă nr. 10161 din 19 iunie 1998), pârâţii F.V. şi F.I.T.J. nu au avut cunoştinţă de acest litigiu, fiind proteguiţi de lege, în considerarea principiului bunei-credinţe.
Hotărârea tribunalului a fost apelată de reclamanţii V.L. şi V.N., fiind criticată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, astfel: instanţa nu a avut în vedere caracterul irevocabil al sentinţei civile nr. 10161 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care se restituia reclamanţilor imobilul, precum şi reaua-credinţă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti (vânzător care, deşi a fost parte în acţiunea în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. 10958/1998 al Judecătoriei sectorului 1 prin care s-a pronunţat hotărârea mai sus indicată) a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 5557/30236 din 6 iulie 1998, deşi cunoştea situaţia juridică a imobilului.
Se aduc totodată critici în ceea ce priveşte interpretarea dată de instanţa de fond, în sensul că pârâţii-cumpărători sunt de bună-credinţă, apartamentul în litigiu fiind vândut la 6 iulie 1998, deci după pronunţarea sentinţei civile 10161 la 19 iunie 1998.
Prin Decizia nr. 127/A din 3 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă a respins ca nefondat apelul reclamanţilor-pârâţi V.L. şi V.N.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut că, în actul de vânzare-cumpărare nr. 7446/1940 al autoarei V.K.I. este menţionat întreg „apartamentul de la etajul 4 din imobilul bloc situat în Bucureşti, B-dul D. colţ cu str. R. şi cu Calea D.", iar prin sentinţa civilă nr. 10161 din 19 iunie 1998 s-a restituit apartamentul de la etajul 4 şi o cameră de serviciu din blocul situat în str. D. comun cu str. M.E. Bucureşti, dispoziţia Primarului General emisă la 1 februarie 1999 vizând acest ultim imobil, astfel cum a fost individualizat.
În ceea ce priveşte critica referitoare la buna-credinţă a pârâţilor-cumpărători, aceeaşi instanţă a apreciat-o nefondată, în raport de împrejurarea că, cererea prin care F.V. a solicitat încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în cauză, a fost înregistrată la 20 decembrie 1996 la SC H.N. SA şi din menţiunea făcută pe verso a rezultat că „nu figura litigiu cu SC H.N. SA până la data de 25 iunie 1998".
S-a precizat totodată, în considerentele aceleiaşi decizii că nu a fost indicată şi dovedită vreo cauză de nulitate absolută.
Împotriva acestei hotărâri au declarat, în termen legal, recurs, reclamanţii V.L. şi V.N. promovând critici încadrate în motivele delimitate de prevederile pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., referitoare la împrejurarea că „Decizia se sprijină pe motive străine de natura pricinii" şi că „aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 7, astfel cum a fost structurat de recurenţi, în conţinutul căii de atac (pct. II dosarul 2217/2003) este de observat că a fost reiterată critica potrivit cu care intimaţii-cumpărători F.V. şi F.I.T.J. au fost consideraţi că şi-au apărat drepturile procesuale, în limita bunei-credinţe, eronat apreciată de instanţe.
În acest context recurenţii au dezvoltat teoria conform căreia „existenţa bunei-credinţe nu poate produce nici un efect, întrucât contractul fiind nul absolut, nulitatea nu poate fi „asanată", acoperită în vreun fel prin pretinsa existenţă a bunei-credinţe şi s-a considerat de către recurenţi-reclamanţi că buna-credinţă este străină de natura pricinii.
În acelaşi sens au fost invocate prevederile Legii nr. 10/2001 cu referire la art. 46 din conţinutul acesteia (a se vedea fila 6 din motivele de recurs).
Motivele de recurs încadrate la pct. 9 al aceluiaşi art. 304 C. proc. civ. vizează încălcarea prin aplicarea şi interpretarea greşită a Legii 112/1995, întrucât vânzarea-cumpărarea a avut ca obiect un bun imobil ce ieşise din patrimoniul Municipiului Bucureşti; ignorarea hotărârii judecătoreşti, definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare (sentinţa nr. 10161 din 19 iunie 1998) a aceloraşi reclamanţi; omisiunea de analizare a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (4), (5), (6) din HG nr. 20/1996).
Soluţionând cauza în temeiul proteguirii bunei-credinţe, se susţine de către recurenţi, în mod greşit instanţa a socotit că aceasta duce la dobândirea proprietăţii de către un terţ, indiferent de actul juridic, dacă acesta a fost încheiat sub o cauză de nulitate, iar menţiunea că mandatarul nu a fost chemat în judecată, (în speţă SC H.N. SA) nu îndrituieşte instanţa a aprecia buna-credinţă a cumpărătorilor.
Sub toate motivele invocate recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Reclamanţii V.N. şi V.L. au investit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5557/30236 din 6 iulie 1998, încheiat în temeiul Legii 112/1995 între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA şi F.V., F.I.T.J., cerere introdusă la 15 mai 2000.
În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., solicitând compararea titlurilor de proprietate şi au arătat în motivarea în fapt, că, sunt moştenitorii defunctei autoare V.K.I., care a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov sub nr. 7446/1940, imobilul a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată. În acţiune nu a fost precizată cauza de nulitate şi nu a fost indicat expres un text de lege pentru acest petit.
Este ştiut că obligaţia indicării motivelor de fapt şi de drept ale acţiunii, subzistă prin chiar dispoziţiile legii de procedură civilă, art. 112 pct. 4 din cod şi că, deşi judecătorul nu este ţinut de temeiul juridic invocat de reclamant, instanţa nu are îndrituirea de a schimba sau modifica fundamentul „pretenţiei" supusă judecăţii, deoarece nu există un text de lege care să-i permită aceasta.
Nu este de primit critica recurenţilor în sensul că „Decizia din apel se sprijină pe motive străine de natura pricinii", întrucât buna-credinţă a fost corect apreciată de ambele instanţe, câtă vreme reclamanţii nu au probat reaua-credinţă a acestora.
În legislaţia noastră buna-credinţă este proteguită şi reglementată ca o prezumţie, conform dispoziţiilor art. 1898 C. civ., potrivit cu care „buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
S-a mai reproşat instanţelor că au ignorat caracterul definitiv şi irevocabil al sentinţei civile nr. 10161 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea imobilului în litigiu reclamanţilor.
În acest sens este de precizat că în dosarul nr. 10958/1995 al aceleiaşi instanţe, reclamanţii V.N. şi V.L. s-au judecat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi nu cu F.V., F.I.T.J., despre care nu s-a probat că ar fi avut cunoştinţă de existenţa acestui litigiu.
În cauza dedusă judecăţii însă, cauza ilicită sau frauda la lege nu au fost probate.
Dimpotrivă, pârâţii F.V., F.I.T.J. nu au fost citaţi în procesul de desfiinţare a titlului vânzătorului şi nici notificaţi, premise care să contribuie la conturarea unei conduite procesuale culpabile, dovedind reaua-credinţă.
Mai mult, dispoziţia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost înaintată reclamanţilor la 1 februarie 1999, ulterior încheierii de către intimaţii-pârâţi a contractului de vânzare-cumpărare la data de 6 iulie 1998.
Instanţa de apel a dat eficienţă principiului aparenţei de drept, care a fost aplicat în favoarea pârâţilor posesori ce au dobândit cu titlu oneros, un bun imobil, individual determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună-credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, chiar dacă din „economia" argumentaţiei, acest raţionament nu a fost explicit redat de instanţa de apel.
Procedând în acest mod, prin aplicarea teoriei proprietarului aparent, instanţa nu a schimbat natura juridică a obiectului dedus judecăţii, cum se susţine în motivele de recurs.
Neindicând în concret cauza de nulitate absolută, şi nefăcând obiectul examinării în apel a acestor critici, eventualele cauze de nulitate, dezvoltate în „motivele de recurs" precum şi consideraţiile referitoare la consecinţele aplicării unor principii reglementate prin Legea 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu pot forma obiectul examinării, deoarece nu au conturat cadrul procesual în fond şi apoi în calea de atac ordinară a apelului.
Astfel, în sprijinul celor arătate mai sus vin argumentele de text stipulate în art. 292 C. proc. civ., potrivit cu care:
(1) „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului, ori în întâmpinare".
(2) „În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă".
Cât priveşte Legea 10/2001 este de precizat că motivul de recurs ce sprijină raţionamentul bunei-credinţe consacrat şi în acest act normativ, nu poate forma obiect al controlului judiciar, întrucât raportul juridic examinat precede apariţiei acestei legi, acţiunea reclamanţilor fiind introdusă la 15 mai 2000, anterior intrării în vigoare a acesteia, la 14 februarie 2001.
Deşi se critică modul de individualizare a imobilului şi „aparentă inadvertenţă" realizată de instanţa de apel este de observat că reclamanţii nu au solicitat probe: înscrisuri, expertiză tehnică de specialitate, deşi aveau această obligaţie procesuală ce putea fi realizată şi în apel dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac.
Omisiunea reclamanţilor în a proba situaţia de fapt şi dreptul de proprietate cu privire la imobil este rezultatul culpei lor procesuale, dat fiind că, în procesul civil reclamantului îi revine sarcina probei, conform principiului reglementat de prevederile art. 1169 C. civ. „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească".
Concluzionând, Curtea va respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II–a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii V.L. şi V.V. împotriva deciziei nr. 127/A din 3 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6002/2004. Civil. Litigiu munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 6000/2004. Civil. Conflict de munca si cerere... → |
|---|
