ICCJ. Decizia nr. 6292/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6292
Dosar nr. 9144/2004
Şedinţa publică din 1 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 decembrie 2002 reclamanta Z.R.M.E. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea dispoziţiei nr. 3431 din 3 octombrie 2002, privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 521,99 mp situat în staţiunea Mamaia, lotul nr. 14, careul I.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a arătat că, terenul în litigiu a fost dobândit de către defuncta sa mamă P.E., cu actul de vânzare-cumpărare nr. 2746/1935, teren preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, conform sentinţei civile nr. 433 din 23 aprilie 1953 a Tribunalului Constanţa, împrejurare în care terenul nu a fost legal preluat.
A mai arătat că, nu se poate vorbi despre o nerespectare a clauzelor contractuale întrucât termenul de 4 ani prelungit la 6 ani a fost întrerupt pentru cauză de forţă majoră şi anume imposibilitatea edificării construcţiei din cauza războiului din perioada 1940-1945.
Prin sentinţa civilă nr. 1185 din 9 octombrie 2003, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă, reţinând în esenţă, că actul de vânzare-cumpărare nr. 2746/1935, este un act cu pact comisoriu expres de gradul IV ale cărei efecte s-au produs întrucât cumpărătoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, respectiv aceea de a construi în termen de 6 ani.
Neîndeplinirea acestei obligaţii este confirmată chiar şi de sentinţa civilă nr. 433 din 23 aprilie 1953 a Tribunalului Constanţa, din care rezultă că în anul 1953 terenul era viran.
Împrejurarea că în anul 1953 imobilul s-a considerat a fi fără stăpân şi trecut în patrimoniul statului nu mai prezintă relevanţă, întrucât terenul revenise deja în patrimoniul statului ca efect al pactului comisoriu.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, susţinând că, instanţa de fond nu a avut în vedere împrejurarea că sentinţa civilă nr. 433 din 23 aprilie 1953 pronunţată de Tribunalul Popular Constanţa, a fost desfiinţată prin sentinţa civilă nr. 2149/2001 a Judecătoriei Constanţa, situaţie în care se impunea desfiinţarea dispoziţiei nr. 3431/2002 emisă de Primarul Municipiului Constanţa şi în condiţiile în care s-a dovedit că Decizia nr. 22043/1958 nu a vizat terenul revendicat, el fiind deja preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 222/C din 10 martie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Z.R.M.E.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, bunul reintrând în proprietatea statului în anul 1941, ca urmare a rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligaţiei de a construi în termen de 6 ani, asumată de cumpărătoare prin contract, clauză care are valoarea unui pact comisoriu expres de gradul IV.
Pe de altă parte, a mai reţinut că dispoziţia nr. 22043/1958 emisă de fostul Sfat Popular al Oraşului de Subordonare Regională Constanţa nu are caracter constitutiv de drepturi pentru Statul Român, imobilul în litigiu revenind în patrimoniul statului urmare a rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare în anul 1941, astfel că preluarea terenului nefiind făcută de stat abuziv în perioada 1945–decembrie 1989.
Împotriva susmenţionatei decizii a declarat recurs reclamanta, întemeindu-l pe prevederile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că, deşi ambele instanţe au apreciat lipsa oricărei eficienţe a faptului că terenul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951, argumentele folosite sunt vădit contradictorii.
Sub un al doilea aspect, recurenta reclamantă a învederat inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti care să constate împlinirea cerinţelor pactului comisoriu de gradul IV, critică ignorată de instanţe.
Că, potrivit art. 1021 C. proc. civ. „ ... contractul nu este desfiinţat de drept. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei care, după circumstanţe, poate da un termen părţii acţionate".
Or, dacă ar fi fost promovată o acţiune în justiţie, s-ar fi avut în vedere elementele concrete ale perioadei respective (războiul, interdicţia de intrare în Constanţa şi pe litoral, naţionalizarea, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 224/1950 etc.), astfel că preluarea terenului este o măsură abuzivă, fapt pe deplin confirmat prin hotărârile judecătoreşti ce au anulat-o.
Recursul nu este fondat.
În actul de vânzare-cumpărare din 19 aprilie 1935, deci autentificat sub nr. 2746 din 11 septembrie 1935, s-a inserat clauza că în timp de 4 ani, cumpărătorul E.P. să construiască o casă de locuit sau vilă. S-a prevăzut totodată că, nerespectarea acestei obligaţiuni luate de cumpărător, atrage rezilierea de plin drept a vânzării, investind actul de vânzare cu formulă executorie conform art. 20 din legea autentificării actelor, fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, vânzătoarea va intra în posesiunea terenului vândut fără nici o altă formalitate.
Din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare din 19 aprilie 1935 nu rezultă că părţile ar fi stipulat şi alte condiţii de natură fortuită, consimţind doar la nerespectarea obligaţiei de a edifica o construcţie.
Derogând de la prevederile art. 1021 C. civ., părţile au înscris în actul de vânzare-cumpărare, un pact comisoriu de gradul IV prin care au urmărit să înlăture rolul instanţelor judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii contractului încheiat la 19 aprilie 1935.
Prin urmare, prin nerespectarea clauzei de a construi o casă de locuit sau o vilă, în termen de 4 ani (termen prelungit ulterior la 6 ani), din momentul autentificării actului de vânzare-cumpărare, respectiv 19 aprilie 1935, autoarea reclamantei E.P., a pierdut dreptul său de proprietate asupra terenului.
Întrucât dreptul de proprietate asupra terenului a fost desfiinţat cu efect retroactiv, reclamanta nu poate pretinde că este proprietara terenului în litigiu şi nici că acesta a fost preluat abuziv de către stat.
Faţă de cele expuse, critica reclamantei vizând argumentele reţinute de cele două instanţe în pronunţarea hotărârilor, devine inutilă, câtă vreme reclamanta nu este proprietara terenului.
În consecinţă, recursul declarat de reclamantă fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Z.R.M.E. împotriva deciziei civile nr. 222/C din 10 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6260/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6259/2004. Civil. Constatare simulatie... → |
|---|
