ICCJ. Decizia nr. 6335/2004. Civil
| Comentarii |
|
La 19 ianuarie 2004 s-a înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 155/R din 20 februarie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș și a sentinței civile nr. 1894 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita.
S-a susținut că cele două hotărâri judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării lor.
Analizând calea extraordinară de atac formulată, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele :
La 15 octombrie 2002, reclamantul G.F., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc, a chemat în judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, solicitând obligarea pârâților la plata diferenței de salariu pentru perioada 1 mai - 31 octombrie 2000 raportat la valoarea de referință sectorială aplicabilă, de 1.140.800 lei, stabilită prin O.U.G. nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflație, precum și în continuare, reactualizată, începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi, în raport cu valoarea de referință sectorială actualizată, de 1.515.280 lei.
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, precum și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru că, în cazul admiterii acțiunii, să fie obligat să plătească sumele pretinse prin acțiune, având în vedere că la elaborarea proiectului de rectificare bugetară pe anul 2002 nu s-au prevăzut fondurile suplimentare solicitate pentru cheltuielile de personal, deși prin Legea bugetului de stat pe anul 2001, nr. 216/2001 fusese majorată valoarea de referință sectorială pentru determinarea indemnizațiilor persoanelor ce ocupă funcții de demnitate publică.
Prin sentința civilă nr. 1894 din 19 decembrie 2002, Tribunalul Harghita a admis acțiunea și cererea de chemare în garanție. Au fost obligați pârâții, să plătească reclamantului pentru perioada 1 mai 2000 - 31 octombrie 2000 diferența dintre salariul legal cuvenit și cel încasat efectiv, reactualizată cu aplicarea coeficientului de inflație. De asemenea au fost obligați aceiași pârâți, în solidar, la plata diferenței de salariu începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi și în continuare, conform Legii nr. 216/2001 și O.U.G. nr. 187/2001.
A fost obligat chematul în garanție să restituie pârâților sumele datorate și achitate de aceștia reclamantului.
în motivarea soluției adoptate, instanța a reținut în esență că în raport de prevederile O.U.G. nr. 134/1999, din luna septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorității judecătorești se va face pa baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.
Pentru anul 2000, această valoare a fost stabilită de Legea bugetului de stat, publicată în luna mai 2000, la 1.140.800 lei.
Același raționament a stat și la baza admiterii celui de-al doilea petit al acțiunii, corespunzător anului 2001, aplicându-se și coeficienții de indexare prevăzuți de O.U.G. nr. 187/2001 și în continuare pentru anul 2002.
Conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Județeană Harghita, au fost respinse de Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin decizia nr. 155/R din 20 februarie 2003.
S-a reținut în motivare că nu s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci s-au aplicat întocmai dispozițiile legale ce au fost ignorate de pârâți cu ocazia calculării drepturilor salariale.
în privința recursului declarat de chematul în garanție acesta a fost respins de asemenea, față de împrejurarea că la elaborarea prevederilor bugetului pe anul 2002 s-a raportat, în privința personalului din justiție, la valoarea de referință sectorială din decembrie 2001, deși pentru toate persoanele care ocupă funcții de demnitate publică aceasta s-a majorat, potrivit art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 216/2001.
Prin prezentul recurs în anulare, se susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor parțială și pe fond respingerea capătului de cerere privind plata diferenței de indemnizație solicitată pentru perioada 1 mai - 31 octombrie 2000, cu motivare că aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acțiune și reținute de instanțe și anume Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea legii. Or, susține autorul recursului în anulare, art. 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuia coroborat cu art. II teza întâi, potrivit cu care " prevederile ordonanței se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare". De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai - 31 octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat.
Salarizarea personalului din organele autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost reglementat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.
în vederea corelării celor două acte normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de puterea legiuitoare și cea executivă, s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999.
Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000 Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referință universală și indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute în Legea nr. 154/1998, astfel încât, din mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.
De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existența - reglementată de legiuitor, a principiului egalității valorilor de referință, consacrat încă o dată expres de O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.
Se susține însă că în virtutea art. IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000, pentru instituțiile la care se referă art. II.
Cu privire la această susținere, înalta Curte constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind înttrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., (text în prezent abrogat).
într-adevăr, ceea ce trebuie reținut din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere, între persoanele care își desfășoară activitatea în cele trei autorități fundamentale ale unui stat de drept: puterea legiuitoare, cea judecătorească și cea executivă.
Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este de necontestat iar Legea bugetului de stat pe anul 2000 publicată în luna mai a aceluiași an, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel încât de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească potrivit noilor valori, drepturile salariale.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici un caz negarea existenței acestora.
Pentru aceste considerente, văzând că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în litera și spiritul acesteia, recursul în anulare a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6359/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6283/2004. Civil → |
|---|
