ICCJ. Decizia nr. 647/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 647.
Dosar nr. 1206/2004
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1142 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Alba, secţia civilă, a fost admisă acţiunea formulată de magistraţii P.M.R., ş.a., împotriva Ministerului Justiţiei şi Tribunalului Alba, dispunându-se obligarea acestora la plata unor sume rezultând din diferenţele salariale rezultate din aplicarea greşită a valorii de referinţă sectorială pe perioadele iulie-octombrie 2000, ianuarie-noiembrie 2002, precum şi din neplata sporului de toxicitate pe perioada noiembrie 2000-martie 2001, toate sumele reactualizate în raport de indicele de inflaţie. De asemenea s-a dispus obligarea pârâţilor ca pe viitor, începând cu data de 1 decembrie 2002 să recalculeze salariul magistraţilor conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 în raport de valoarea de referinţă sectorială de 1.515.2000 lei, precum şi celelalte drepturi ce se determină în raport cu venitul salarial.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere că salarizarea magistraţilor se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul cărora indemnizaţiile pentru magistraţi se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială, prevăzută pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă.
Potrivit art. 1 alin. (1) din OUG nr. 134/1999, începând cu luna septembrie 1999 salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti trebuia să se facă pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1999 pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite.
S-a avut în vedere şi că Legea nr. 76/2000 nu modifică şi nu suspendă aplicarea OUG nr. 134/1999, care rămâne în vigoare pentru perioada mai-octombrie 2000.
Ca urmare, s-a reţinut că pe această perioadă au fost calculate greşit retribuţiile reclamanţilor, în raport de valoarea de referinţă sectorială de 685.739 lei, în loc de 1.140.800 lei.
De asemenea instanţa a hotărât că în mod eronat nu s-a acordat magistraţilor sporul de 15% din salariul de bază brut, pentru condiţii deosebite de muncă, pe perioada 1 noiembrie 2000 – 1 aprilie 2001, nesocotindu-se astfel prevederile art. 48 din Legea nr. 50/1996, ce nu a suferit modificări prin OG nr. 83/2000.
A fost admisă şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, avându-se în vedere prevederile art. 60 C. proc. civ., prevederile Legii nr. 168/1999, precum şi art. 19 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar.
Recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1001 din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă. A fost admis însă recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi hotărâri, ce a fost modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie formulată de Ministerul Justiţiei, cu consecinţa înlăturării obligaţiilor stabilite în sarcina chematului în garanţie.
S-a avut în vedere că în materia litigiilor de muncă, cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă, deoarece dreptul muncii are un caracter specific, atât în ceea ce priveşte normele de drept substanţial, cât şi în privinţa normelor procedurale, iar raporturile dintre cele două ministere nu sunt raporturi de dreptul muncii, pentru a putea fi soluţionate pe această cale.
Considerând că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, prin recursul în anulare de faţă, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat casarea lor în parte şi pe fond respingerea acţiunii având ca obiect plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 1.140.000 lei pe perioada iulie – octombrie 2000.
Se susţine că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă de Legea nr. 50/1996, respectiv OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea acestei legi. Ori prevederile art. 1 din OG nr. 83/2000 trebuie coroborate cu prevederile art. II teza 1 din aceeaşi ordonanţă, potrivit căruia prevederile sale se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, după suplimentarea corespunzătoare şi cum OG nr. 83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, se consideră că nu este legală recalcularea salariului magistraţilor, în sensul solicitat, pe perioada 1 mai – 31 octombrie 2000.
Recursul în anulare nu este întemeiat, urmând a fi respins, în raport de cele ce urmează:
Salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996;
Ulterior, prin Legea nr. 154/1998 privind salarizarea în sistemul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică a fost fixat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
În vederea corelării celor două acte normative, ţinând seama de Statutul Justiţiei de putere în stat, alături de puterea legiuitoare şi cea executivă, s-a adoptat OG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti, stabilindu-se aceeaşi valoare de referinţă sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999.
Prin legea bugetului de stat pe anul 2000 nr. 76 din 4 mai 2000 au fost modificaţi valoarea de referinţă universală şi indicatorii de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, astfel încât, din luna mai 2000, valoarea de referinţă sectorială este de 1.140.800 lei, cum au reţinut corect şi instanţele.
De altfel, nici prin recursul în anulare nu se contestă egalitatea valorilor de referinţă sectorială consacrat încă o dată expres prin OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996. Se susţine însă că aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă este condiţionată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru autoritatea judecătorească.
Acest considerent este eronat, pentru că OG nr. 83/2000 nu se poate aplica decât pentru perioada ulterioară datei de 1 noiembrie 2000 şi nu pe perioada supusă analizei 1 mai 2000 – 31 octombrie 2000, în care aşa cum s-a arătat valoarea de referinţă sectorială începând cu luna mai este 1.140.800 lei (stabilită prin Legea bugetului de stat pe anul 2000).
Şi cum, pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2000, nu a existat nici o restricţie sau prevedere contrară celor arătate, pentru stabilirea retribuţiei personalului menţionat în raport de valoarea de referinţă sectorială de 1.140.800 lei, rezultă că soluţia adoptată de instanţe de admitere a acţiunii este temeinică şi legală.
În legătură cu lipsa fondurilor pentru efectuarea plăţilor în condiţiile arătate, este de reţinut că aceasta putea determina numai amânarea plăţii drepturilor salariale cuvenite şi nu înlăturarea diferenţei reglementată de prevederile legale aplicabile, redate mai sus, în vigoare până la 1 noiembrie 2000, data publicării în Monitorul Oficial a OG nr. 83/2000. De altfel, prin această ordonanţă, de modificare şi completare a Legii nr. 50/1996 s-a recunoscut expres valoarea stabilită prin Legea nr. 76/2000 de unde rezultă în plus voinţa legiuitorului de consfinţire a egalităţii, în ceea ce priveşte stabilirea salariiIor a persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei autorităţi ale statului de drept, legiuitoare, judecătorească şi executivă.
Faţă de cele arătate, văzând că instanţele au dat o corectă interpretare prevederilor legale aplicabile, rezultă că hotărârile atacate sunt legale şi temeinice iar recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 1001 din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6510/2004. Civil. Conflict de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 6303/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
