ICCJ. Decizia nr. 6510/2004. Civil. Conflict de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6510
Dosar nr. 489/2004
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2002 sub nr. 5014 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamanta A.I. a chemat în judecată pârâţii Tribunalul Harghita în calitate de ordonator secundar de credite şi Ministerul Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să-i oblige la plata sumei ce reprezintă diferenţa dintre indemnizaţia cuvenită potrivit prevederilor legale în vigoare la acea dată şi indemnizaţia efectivă încasată pentru perioada 1 mai 2000 – 31 octombrie 2000, cu aplicarea dobânzii legale aferentă.
Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 232 din 13 februarie 2003, Tribunalul Harghita a admis acţiunea formulată de reclamantă astfel cum a fost formulată, reţinându-se în motivarea hotărârii că salarizarea magistraţilor şi a personalului din instanţele judecătoreşti se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările şi completările ulterioare şi că începând cu luna septembrie 1999 conform OUG nr. 134/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referinţă sectorială precizată de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite.
S-a mai reţinut că după luna mai 2000, când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76) valoarea de referinţă sectorială era de 1.140.800 lei, iar nu cea de 685.872 lei, greşit utilizată de pârâţi la calculul şi plata salariului reclamantei.
Curtea de Apel Târgu-Mureş prin Decizia civilă nr. 791/R din 20 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de către Ministerul Justiţiei împotriva acestei hotărâri, reţinând că instanţa de fond a făcut o aplicaţiune corectă a prevederilor legale, având în vedere aceleaşi considerente ca şi instanţa de fond.
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile judecătoreşti au devenit irevocabile, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se susţine că instanţele au făcut „o apreciere şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic", arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000 pentru completarea şi modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătoreşti.
Totodată, se susţine că dispoziţiile art. 1 din OG nr. 83/2000 trebuiesc coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care „prevederile ordonanţei se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare".
De aceea, având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâţilor să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând este de reţinut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2), teza I C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond".
În motivarea recursului în anulare există numai două susţineri, care nu sunt însă argumentate.
Astfel, în legătură cu prima susţinere, respectiv că „instanţele au făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic", se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată pentru perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea acesteia, nefiind aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătoreşti criticate.
Nu se arată în ce constă interpretarea greşită a legii şi de ce s-au ignorat regulile de interpretare logică şi sistematică a actelor normative.
Se impune a fi reţinut că, în conformitate cu cerinţele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esenţială a legii.
Prin sintagma „încălcarea esenţială a legii" este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziţii legale, ci numai acelea de ordine publică.
Nici a doua susţinere din recursul în anulare nu este dezvoltată şi argumentată, reproducându-se numai dispoziţiile art. II teza 1 din OG nr. 83/2000, arătându-se în esenţă că aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului.
În consecinţă, nici această a doua critică nu poate reprezenta o încălcare esenţială a legii.
Distinct de considerentele de mai sus, se reţine că instanţele de fond şi recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză, având în vedere corelarea dintre ele.
În acest sens este de reţinut că salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998.
Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referinţă universală, indicatori de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorităţii judecătoreşti în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 şi întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituţionale, corelarea salariilor magistraţilor şi a celuilalt personal al autorităţii judecătoreşti, cu salariile celor din autorităţile legislativă şi executivă s-a adoptat OUG nr. 134/1999, privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti (publicată în Monitorul Oficial la 20 septembrie 1999).
Conform art.1 din această ordonanţă, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 şi în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referinţă sectorială a devenit 1.140.800 lei, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond şi recurs.
De reţinut că, salarizarea magistraţilor era reglementată printr-o lege specială (Legea nr. 50/1996), care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1998, din care s-a preluat numai noţiunea de valoare de referinţă sectorială, ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.
La acea dată, Legea nr. 50/1996 era depăşită, fiind singura lege care mai utiliza noţiunea de coeficient de ierarhizare şi la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.
Ceea ce este de reţinut din evoluţia legislaţiei în materie de salarizare mai înainte arătată este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei autorităţi fundamentale ale statului de drept: legislativă, judecătorească şi executivă.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76, publicată în mai 2000 a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil astfel încât, de la acea dată pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a şi făcut-o de altfel, cel mult amânarea plăţii drepturilor cuvenite, dar nu negarea existenţei acestora.
De altfel, în speţă este vorba de bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000, care în art. 12 alin. (1), (2) şi (3) arată cum trebuie predat de către ordonatorii principali de credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim de posturi avizate.
În orice caz, lipsa resurselor financiare invocate nu putea constitui un impediment în acordarea indemnizaţiilor legale cuvenite magistraţilor şi personalului instanţelor judecătoreşti, întrucât acestea nu au nici o culpă pentru lipsa acestor resurse.
Faţă de toate aceste considerente recursul în anulare va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 791 din 20 iunie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi a sentinţei civile nr. 232 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6766/2004. Civil. Conflict munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 647/2004. Civil → |
|---|
