ICCJ. Decizia nr. 6589/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 361 din 12 iunie 2003, Tribunalul Vâlcea a respins excepțiile netimbrării, inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâții: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. București, precum și excepțiile calității procesuale active și uzucapiunii invocate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să le respecte dreptul de proprietate și posesie asupra terenului în suprafață de 68.086 mp situat în Băile Olănești, punctul "Valea Dragului - Sub Maluri".
Au fost respinse cererile referitoare la inexistența titlului Statului asupra terenului în litigiu și la restituirea fructelor civile.
S-a constatat că acțiunea este scutită de plata taxei de timbru și s-a dispus restituirea, ca nedatorată, a sumei de 56.645.000 lei plătită cu chitanța nr. 6-153.109 din 2 iunie 2003.
Pârâta RA A.P.P.S. București a fost obligată să plătească reclamanților suma de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 29 mai 2002, reclamanții au formulat acțiunea, înregistrată sub nr. 2474, prin care au cerut ca pârâții, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. București să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 13 ha. Teren, situat în orașul Băile Olănești, Județul Vâlcea și să le restituie fructele percepute în ultimii 3 ani, în valoare de 3.000.000.000 lei.
Pârâții au invocat excepțiile: netimbrării acțiunii, lipsei calității procesuale pasive, inadmisibilității, lipsei calității procesuale active și uzucapiunii.
La termenul din data de 11 octombrie 2002, s-a stabilit obligația reclamanților de a timbra acțiunea cu suma de 54.645.000 lei, însă D.G.F.P. Vâlcea, soluționând contestația formulată de aceștia, prin decizia nr. 584 din 17 decembrie 2002, a admis-o, constatând că reclamanții sunt scutiți de plata taxei de timbru, conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. D.G.F.P. Vâlcea a revenit asupra acestei decizii, revenire menținută prin respingerea căilor de atac exercitate de reclamanți, însă instanța reține că deoarece acțiunea reclamanților are ca obiect restituirea imobilelor preluate abuziv de stat este scutită de taxă de timbru, în raport cu art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, care prevede că sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.
Reține instanța de fond, că excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamanților și lipsa calității procesuale pasive a pârâților sunt neîntemeiate, pentru ca reclamanții sunt titularii dreptului afirmat, iar pârâții titularii obligației, care se solicita a fi executată. Reclamanții justifică interes legitim în recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului și au făcut dovada calității lor de moștenitori ai fostului proprietar.
De altfel, aceștia au fost repuși în termenul de acceptare al succesiunii și prin efectul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Cererea formulată de reclamanți, conform Legii nr. 10/2001, are valoarea actului de acceptare a succesiunii, chiar dacă prezenta acțiune nu s-a întemeiat concomitent și pe legea specială.
De aceea, nici excepția inadmisibilității nu este întemeiată. Strict legal, reclamanții, ca persoane îndreptățite să ceară restituirea imobilului potrivit procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, se încadrează în situația reglementată de art. 47 din lege. Regula unanimității este pe deplin respectată de reclamanți, pentru că moștenitori legali ai fostului proprietar, D.B. sunt numai H.A. și D.L., iar moștenitoare testamentară este M.A.
Se reține, că și pârâții se legitimează pasiv, pentru că pretind un drept propriu de proprietate.
Pârâții au invocat uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietății, însă aceștia nu au putut dobândi dreptul, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846, și urm. C. civ.
Examinând fondul pricinii, instanța a reținut că acțiunea este întemeiată în parte numai pentru suprafața de 68,086 mp teren, care se învecinează pe toate laturile, cu pădurea deținută de Romsilva Vâlcea. Această suprafață de teren au dobândit-o prin succesiune, iar conform art. 42 din Constituția României dreptul de proprietate al reclamanților este identic cu cel al fostului proprietar. D.B. a avut în proprietate suprafața de cca 10-15 ha teren. Parte din teren i-a fost restituit, însă proba testimonială confirmă susținerea reclamanților că terenul aflat în raza vilei 1 Mai, actual Palatul Olănești, nu i-a fost restituit. Prin H.G. nr. 115 din 7 februarie 1990 Palatul Olănești, parcul și dotările existente au trecut în administrarea Ministerului Culturii, iar prin H.G. nr. 533/2002 s-a reglementat organizarea și funcționarea RA A.P.P.S. Complexul "Palatul Olănești", compus din corp vechi și nou, cabană, centrală termică, helioport, parc și terenul existent, amplasate în Olănești, au trecut în administrarea RA A.P.P.S., prin sucursala pentru Reprezentare și Protocol Olănești. Acest imobil figurează în lista anexă la H.G. nr. 533/2002 la poziția 22, cu suprafața de 107.687,21 mp.
Expertul a stabilit că, nu există acte care să ateste trecerea imobilului cu titlu legal în proprietatea statului, iar terenul în suprafață de 68.086,6 mp pe care se află "Palatul Olănești", se încadrează în terenul aflat în administrarea RA A.P.P.S. București. S-a mai stabilit că această suprafață de teren se încadrează în cele 50 ha rămase proprietarului D.B., iar suprafața de teren ocupată cu construcții este de 2.477,3 mp. Valoarea terenului este stabilită la suma de 102.900 USD (3.328.413.441 lei), calculul fiind făcut pornind de la valoarea de concesionare și închiriere a unor suprafețe de teren de aceeași categorie, practicate de Primăria Băile Olănești, pe raza localității.
Cu privire la valoarea fructelor, la cererea instanței, expertul a calculat într-o variantă, contravaloarea lipsei de folosință pe o durată de trei ani, avându-se în vedere categoria de folosință, arabil, a terenului, raportat la destinația avută la momentul deposedării. A rezultat valoarea netă de 207.072.450 lei, însă reclamanții au precizat că solicită suma de 3.000.000.000 lei indicată în acțiune.
Pentru instanța de fond, că suprafața de 68.086,6 mp teren a fost preluată abuziv și este deținută abuziv de pârâte, cu încălcarea art. 480 și art. 481 C. civ., iar art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1988 consacra competența instanțelor judecătorești pentru soluționarea acțiunilor în revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil.
Or, până la data de 18 ianuarie 1990 terenul s-a aflat la stat fără un titlu valabil, dar pentru perioada următoare Statul Român a dobândit titlu legal, ca efect al adoptării Decretului-lege nr. 30/1990 și a Legii nr. 18/1991.
De aceea, cererea reclamanților de a se constata inexistența unui titlu actual valabil este nefondată, însă pentru că titlul dobândit după Revoluția din 22 decembrie 1989 nu înlătură pe deplin abuzul săvârșit în perioada anterioară, se constată că a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților, așa cum este reglementat prin art. 480 și art. 481 C. civ. în speță, sunt aplicabile și prevederile art. 17 din Declarația Universală a Dreptului Omului precum și art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția din 1950.
în lipsa unei decizii emise în temeiul Legii nr. 10/2001, ambii pârâți trebuie să respecte dreptul de proprietate, în sensul că, la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, aceștia vor avea posibilitatea fie să treacă la executarea hotărârii, fie să procedeze la restituirea bunului în forma și prin modalitățile prevăzute de legea specială.
Cererea privind acordarea contravalorii fructelor civile se respinge, pentru că pârâții au avut posesia legitimă a bunului și nu sunt îndeplinite condițiile art. 1074, raportat la art. 485 și urm. și art. 521 și urm. C. civ. Pârâta R.A. A.P.P.S. București exercită posesia ca administrator al bunului, cu buna credință, fiind în întârziere culpabilă numai în privința nerezolvării notificării.
Prin decizia civilă nr. 177/A din 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel Pitești a admis apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea și RA A.P.P.S. București și a schimbat sentința apelată, respingând ca inadmisibilă acțiunea.
Apelul declarat de reclamanți împotriva aceleași hotărâri a fost respins.
Instanța de apel a reținut că respingerea excepției privind timbrajul este legală, însă imobilul făcând obiectul Legii nr. 10/2001, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii este nelegală.
Nelegalitatea rezultă din faptul că, potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea.
Or, în cauză, acțiunea fiind înregistrată la 29 mai 2002, nu era în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanții, în cuprinsul acțiunii, arată că au formulat și notificare, în baza Legii nr. 10/2001, dar unitatea deținătoare nu a înțeles să le cedeze terenul.
Se reține, că după intrarea în vigoare a Legi nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului numai în condițiile Legii speciale, iar dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt în același sens, pentru că se prevede posibilitatea foștilor proprietari sau a succesorilor acestora de a revendica bunurile preluate fără titlu valabil, dacă nu fac obiectul unor Legi speciale.
Reține instanța, că admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare face de prisos cercetarea în fond a pricinii, iar excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive sunt nefondate, raportat la dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții M.A., D.L. și H.A. care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esență, susțin că s-au interpretat și aplicat greșit următoarele dispoziții legale:
Art. 480 și art. 481 C. civ., care stabilesc dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod absolut. Mijlocul procedural de protecție a dreptului îl reprezintă acțiunea în revendicare. Această acțiune poate fi exercitată oricând, neexistând vreo îngrădire legală, iar îngrădirea în exercitarea acțiunii în revendicare înseamnă și înregistrarea dreptului de proprietate.
Susțin recurenții, că imobilele care fac obiectul procesului au fost preluate fără titlu și că fiind doar o preluare de fapt, autorul lor a pierdut numai posesia nu și dreptul de proprietate, care are caracter perpetuu.
Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia dacă imobilele au fost preluate fără titlu valabil, persoana îndreptățită își păstrează calitatea avută la data preluării.
Conform acestui text, dacă deținătoarea imobilului nu răspunde notificării în termen de 60 de zile, nu se aplică dispozițiile art. 24 alin. (1) și (8) din Legea nr. 10/2001 și pentru că legea nu reglementează această situație, persoana îndreptățită își poate realiza dreptul de proprietate în condițiile dreptului comun, iar în ipoteza imobilelor preluate fără titlu cererea reprezintă o veritabilă acțiune în revendicare.
Art. 47 din Legea nr. 10/2001 a cărui aplicare este facultativă, în sensul că persoana îndreptățită poate să continue procesul început înainte de intrarea în vigoare a legii sau să pornească o nouă acțiune întemeiată pe dispozițiile legii noi.
Susțin recurenții că acest text nu se aplică în speță, pentru că, acțiunea nu a fost promovată anterior datei când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 și nu au cerut ca în paralel să se aplice și dispozițiile Legii speciale. Au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, însă acest fapt nu echivalează cu promovarea a două căi de obținere a bunului, pentru că au formulat cerere către unitatea deținătoare, prin care au solicitat să se suspende procedura administrativă de restituire instituită de Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă a suspendării procedurii, prevăzută de Legea nr. 10/2001 prealabil formulării acțiunii în revendicare, nu se folosesc concomitent două căi pentru restituirea imobilului.
Recurenții arată că au formulat notificare pentru a nu fi decăzuți din dreptul de a se adresa justiției în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu pentru a urma calea restituirii prevăzută de această lege, iar o dovadă a faptului că aceasta a fost intenția lor reală o constituie cererea de suspendare a soluționării notificării, pentru a urma calea dreptului comun. Art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu limitează domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. prin excluderea aplicării lui în cazul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989.
Art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece instanța de apel a refuzat să se pronunțe asupra încălcării dreptului de proprietate, încălcând dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite.
Intimatele Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. au formulat întâmpinări și au solicitat să se respingă recursul declarat de reclamanți.
Arată recurenții că nu pot fi sancționați prin respingerea cererii, pentru că au înțeles să uzeze de calea dreptului comun, care este mai eficientă, mai rapidă și mai puternică și nu pot fi obligați să urmeze calea specială mai complicată, cu o procedură administrativă prealabilă. Se invocă și deciziile Curții Constituționale nr. 344 din 18 septembrie 2003 și nr.316 din 17 iulie 2003.
Intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. prin întâmpinările depuse la dosar, au cerut să se respingă recursul.
Recursul este nefondat.
Criticile formulate de recurenți, care privesc numai soluția respingerii acțiunii în revendicare, fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă dispozițiile înscrise în textul invocat nu sunt incidente în cauză.
Reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 și art. 481 C. civ., la data de 29 mai 2002, după ce se adresase cu notificare unității deținătoare RA A.P.P.S. București, în condițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Această lege are o aplicare generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile, pentru că art. 2 acoperă sfera tuturor modalităților de preluare abuzivă a imobilelor.
Art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 prevede că fac obiectul legii și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii ale administrației de stat.
Textul citat se referă la două categorii de situații: cele în care preluarea imobilelor s-a făcut în temeiul unor titluri care nu sunt valabile și cele în care la baza preluării nu a stat nici un titlu, adică preluări realizate pe căi de fapt.
întrucât reglementarea conținută de art. 2 alin. (1) lit. h) face posibilă acordarea de măsuri reparatorii pentru orice situație în care un imobil a fost preluat abuziv, inclusiv preluarea fără nici un titlu, imobilelor care fac obiectul procesului le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, chiar dacă preluarea a fost realizată doar în fapt, așa cum susțin recurenții.
De aceea, o dată cu intrarea în vigoare a acestei legi, pentru toate imobilele care intră sub incidența ei, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii (inclusiv restituirea imobilului în natură) numai în condițiile legii speciale. După data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana juridică deținătoare a bunului, în condițiile dreptului comun, nu poate fi folosită, așa cum s-a reținut prin hotărârea atacată, deoarece persoanele îndreptățite la restituire să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de noua lege.
De altfel, reclamanții au recurs la procedura administrativă, însă, așa cum au precizat în declarația de recurs, au cerut suspendarea ei și au formulat acțiune pe calea dreptului comun.
Din dispoziția înscrisă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu rezultă că persoana îndreptățită, căreia nu i s-a răspuns la notificare, își poate realiza dreptul pe calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe art. 480 și art. 481 C. civ., așa cum susțin recurenții.
Textul dispune "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Sintagma "conform prevederilor prezentei legi" și faptul că decizia și hotărârea judecătorească de restituire sunt actele prin care se finalizează procedura inițiată prin expedierea notificării de către persoana îndreptățită, duc la concluzia că și pentru imobilele preluate fără titlu trebuie declanșată și finalizată procedura instituită prin legea specială.
Recurenții susțin că se poate folosi calea dreptului comun dacă persoana juridică notificată nu răspunde la notificarea ce i-a fost adresată, însă, în cauză, conform precizărilor făcute de recurenți, formularea acțiunii în revendicare nu a fost determinată de tăcerea persoanei notificate, care în anumite situații ar echivala cu refuzul de a restitui bunul.
Recurenții arată în declarația de recurs că nu au manifestat stăruință în soluționarea notificării, că anterior înregistrării acțiunii în revendicare au cerut să se suspende procedura administrativă de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 și că au formulat notificarea numai pentru a nu fi decăzuți din dreptul de a se adresa instanței.
Prin urmare, față de aceste precizări formularea acțiunii în revendicare, după ce reclamanții s-au adresat cu notificare persoanei deținătoare, nu a fost determinată de lipsa răspunsului, iar tăcerea persoanei notificate, căreia persoanele îndreptățite i-au cerut să suspende procedura, nu poate echivala cu neîndeplinirea obligației corelative a unui drept subiectiv civil, așa cum susține recurenții.
Neîntemeiată este și susținerea că refuzul instanței de apel de a se pronunța asupra încălcării dreptului de proprietate a fost nesocotit dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite, fiind astfel încălcat art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin hotărârea atacată nu s-a reținut că instanțele judecătorești nu sunt competente să stabilească preluarea fără titlu a imobilelor și dreptul reclamanților la redobândirea proprietății. Acțiunea a fost respinsă cu motivarea că reclamanții trebuie să urmeze procedura stabilită de Legea nr. 10/2001 până la finalizarea ei, cu posibilitatea acestora de a supune controlului instanței dispoziția ce se va emite în cadrul acestei proceduri.
într-adevăr, față de art. 480 și art. 481 C. civ., reglementările Legii nr. 10/2001 sunt speciale, iar mecanismul de punere în aplicare a acestei legi este alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie.
De aceea, pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridic în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989, care se găsesc în administrarea, folosința sau, după caz, exploatarea unităților și instituțiilor publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și a organizațiilor cooperatiste, persoanele îndreptățite la restituire nu pot opta pentru formularea acțiunii în revendicare direct la instanțele competente.
Ele au obligația să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de legea specială, în art. 21 și urm., obligație impusă și de art. 109 alin. (2) C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Prin lege, se asigură și accesul la instanțele judecătorești, deoarece se prevede o a doua etapă, procedura judiciară - facultativă și subsidiară care dă dreptul persoanelor nemulțumite de modul în care s-au soluționat cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv să apeleze la justiție pentru satisfacerea drepturilor lor, iar în cadrul acestei proceduri instanțele se pronunță asupra încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă a bunurilor.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6782/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6618/2004. Civil → |
|---|
