ICCJ. Decizia nr. 6625/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 23 octombrie 2001, reclamanta Ș.C. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiției, pentru ca, prin sentința ce instanța va pronunța să dispună anularea deciziei de imputare nr. 112 din 11 octombrie 2001 a Curții de Apel Brașov și suspendarea executării acesteia, până la soluționarea contestației.
în motivare, contestatoarea a arătat că în baza deciziei de imputare a fost obligată la restituirea sumei de 8.639.130 lei, reprezentând indemnizația de asigurări sociale pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, încasată necuvenit pentru perioada 1 noiembrie 2000 - 31 martie 2001.
Acestei contestații, pârâtul Ministerul Justiției i-a opus întâmpinare prin care a solicitat respingerea.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat cerere de strămutare, iar prin încheierea nr. 5735 din 18 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a strămutat pricina la Tribunalul Prahova.
Această instanță, prin sentința civilă nr. 227 din 23 mai 2002 a respins contestația ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamanta nu era îndreptățită a beneficia de suma reținută în decizia de imputare, întrucât aceasta nu a contribuit în mod suplimentar la plata contribuției la asigurările sociale, iar prevederile O.G. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești nu cuprind reglementări referitoare la majorarea bazei de calcul a indemnizației de asigurări sociale, care se acordă la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatoarea Ș.C. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 2754 din 24 septembrie 2002, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, complet specializat, a admis recursul și a modificat în tot sentința tribunalului, în sensul că a admis contestația, a anulat decizia de imputare nr. 112 din 11 octombrie 2001 emisă de Curtea de Apel Brașov.
Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că prin O.G. nr. 83/2000 care a modificat Legea nr. 50/1996, salarizarea personalului din organele autorității judecătorești s-a schimbat, iar indemnizația cuvenită femeilor aflate în concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani trebuie calculată în raport de această modificare.
Astfel, calculul corect al acestei indemnizații trebuia realizat în raport de salariul de bază al asiguratei și a altor venituri pe baza cărora se stabilește contribuția la asigurările sociale.
împotriva acestei decizii, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare ce vizează "încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond", care constă în aceea că măsura imputării este conformă prevederilor din art. 21 alin. (1) al H.C.M. nr. 880/1965, din Legea nr. 49/1992 și din Legea nr. 120/1997.
Procurorul general invocă legislația anterioară anului 1990 privind drepturile bănești ale femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum și norma din Decretul-lege nr. 31/1990 care reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 1 an, perioada în care mamei i se acorda o indemnizație de concediu egală cu 65% din salariul de bază, plătită din fondul asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.
Se referă că, atât "indemnizația prev. de Decretul-lege nr. 31/1990, precum și cea din art. 2 și art. 3 al Legii nr. 120/1997, reprezintă "indemnizații de asigurări sociale", în înțelesul art. 21 din H.C.M. nr. 880/1965; adică pentru interpretarea unor texte de lege din cele două legi ulterioare, din 1990 și, respectiv, din 1997, se trimite la o hotărâre de guvern din 1965 (cu peste 30 de ani urmă).
Se mai susține că aceste două legi au reglementat "un nou drept cuvenit angajatelor în cadrul asigurărilor sociale de stat, având caracterul unor norme speciale, care s-au întregit cu regulile de drept comun în materia ajutoarelor materiale din asigurările sociale de stat, respectiv cele din H.C.M. nr. 880/1965, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 49/1992".
Deși Legea nr. 120/1997 a "adus unele clarificări privind baza de calcul a indemnizației, în sensul că s-a prevăzut că reprezintă 85% din salariul de bază și celelalte venituri salariale, se susține, în continuare că, ea și-a păstrat caracterul de lege specială ... astfel că prevederile sale speciale s-au completat cu cele generale cuprinse în H.C.M. nr. 880/1965 în vigoare până la 1 aprilie 2001". Adică, normele dintr-o lege ulterioară, din 1997, se completează, cu cele dintr-o hotărâre de guvern, anterioară, în 1995, relevându-se, totodată, repetat, că "art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 880/1965 nu a fost abrogat sau modificat, decât odată cu abrogarea integrală a acestui act normativ, prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii".
în al treilea rând se susține că, recalcularea indemnizației pentru îngrijirea copilului ar fi fost posibilă numai dacă Legea nr. 120/1997 ar fi prevăzut expres această posibilitate sau alte acte normative speciale, cum ar fi O.G. nr. 83/2000, astfel că majorarea acestor indemnizații, după intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.
Recursul în anulare nu este fondat.
Examinarea legii aplicabile cauzei implică aspecte privind ierarhia actelor normative, principiul constituțional al supremației constituției și a legii, interpretarea raportului dintre lege și alte acte normative, aplicarea legii speciale în raport cu norma generală, natura dispozițiilor legale de ocrotire a mamei și copilului, în raport de obiectul și scopul reglementării, dar și a unor aspecte privind raportul juridic de muncă specific autorității judecătorești cu referire specială la titularul dreptului de a institui răspunderea materială.
Litigiul de muncă salarial s-a născut din executarea contractului de muncă dintre un grefier la Judecătoria Zărnești și Curtea de Apel Brașov, sub imperiul Legii nr. 92/1992, republicată și al O.G. nr. 83/2000.
Decizia de imputare nr. 112 din 11 octombrie 2001 a fost emisă de președintele Curții de Apel Brașov, fără a se indica expres temeiul legal care-i atribuie această prerogativă.
într-adevăr, conform art. 140 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească: "Personalul prevăzut în titlul de față (Titlul VIII - "Personalul auxiliar de specialitate, economic, administrativ și de serviciu") se numește de către președintele Curții de apel", iar, dispozițiile precedente din art. 132-137 includ, între alte funcții și pe grefieri (prevăzuți în anexa II-a a Legii nr. 50/1996).
Dispozițiile din art. 142 alin. (2) al aceleiași legi (introduse prin O.U.G. nr. 179 din 11 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 559/1999) prevăd " ... conducătorii instanțelor și parchetelor precum și cei ai compartimentelor, au dreptul să aplice sancțiuni disciplinare, în condițiile legii".
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească nu conține norme speciale privind răspunderea materială și procedura de instituire a acesteia, dar, conform art. 133 alin. (2) din lege (introdus prin O.U.G. nr. 179/1999 aprobată prin Legea nr. 118/2001), numai președinții de tribunale au calitatea de ordonatori de credite și de administratori ai patrimoniului instanțelor de pe raza județului, inclusiv al curților de apel.
Așadar, instituirea răspunderii disciplinare este atribuită conducătorilor de instanță, cu excepția desfacerii contractului de muncă care aparține numai președintelui curții de apel, conform art. 140 alin. (1) și art. 142 alin. (1) - (2) din Legea nr. 92/1992, modificată și completată prin O.U.G. nr. 179/1999.
în ce privește, însă, instituirea răspunderii materiale, în lipsa unor dispoziții exprese și speciale, sunt incidente cele din art. 133 alin. (2) ale Legii nr. 92/1992 republicată, titularul dreptului de a emite decizia de imputare fiind numai președintele tribunalului, în calitatea sa de ordonator secundar de credite și de administrator al patrimoniului, cel care decide plata drepturilor salariale și aprobă plata altor drepturi prevăzute în legea specială menționată.
Drept urmare, prerogativa președintelului Curții de apel de numire în funcția de grefier, ocupată de contestatoare, nu-i conferă acestuia dreptul de a institui răspunderea materială, ci, numai competența desfacerii contractului de muncă, ceea ce corespunde și principiului simetriei juridice în cadrul raportului de muncă.
Dreptul la această indemnizație specială este reglementat prin Legea nr. 120/1997, care prevede:
- "concediul plătit pentru îngrijirea copilului se acordă, la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină și lehuzie sau oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani (art. 2)", fiind
- " ... de o indemnizație reprezentând 85% din salariul de bază și celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare".
Textul stabilește natura dreptului și limitele de exercitare, fixând nivelul indemnizației de 85% din "salariul de bază și celelalte venituri salariale", fără, însă, a da o altă definiție salariului de bază sau a indica alte criterii ori elemente de recalculare.
Dispozițiile acestei legi nu conțin norme de trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de aplicare - norme metodologice aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine ministeriale -.
Dar, așa cum se relevă și în recursul în anulare, Legea nr. 120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965, pentru a se putea conchide că ea completează acest act normativ inferior și a considera, cum eronat se susține, că indemnizația reglementată, ca un drept nou, prin art. 2 și art. 3 din lege, este aceeași ca și cea din art. 21 al H.C.M. nr. 880/1965, nu este în spiritul legii.
Or, dispoziția din art. 21 alin. (7) din H.C.M. 880/1965 nu se aplică decât în cazul "ajutoarelor recalculate pe baza salariilor tarifare majorate", în caz de incapacitate temporară de muncă.
întreaga construcție din recursul în anulare se axează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizației nu este expres prevăzută în Legea nr. 120/1997, și nici în O.G. 83/2000, iar, de pe altă parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art. 21 alin. (7) al H.C.M. nr. 880/1965, la care se raportează toate celelalte considerente din motivare.
Evident că nu poate primi o asemenea forță legală, o hotărâre de guvern adoptată în urmă cu peste 30 de ani, în baza și în executarea unei alte legi speciale.
De aceea, ea nu poate constitui un criteriu de referință ori un mod de interpretare a noii legi, încălcându-se principiul ierarhiei legislative și al supremației legii.
Nu poate fi primit argumentul relativ la inadmisibilitatea corelării acestei indemnizații cu baza sa de calcul, privită, în dinamica majorărilor de salariu, pe durata concediului de îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani.
într-adevăr pe durata acestui concediu grefiera nu-și pierde calitatea de "personal al autorității judecătorești" care-i conferă drepturile specifice, între care și pe cel stabilit prin art. 2 și art. 3 din Legea nr. 120/1997 vizând "salariul de bază" la care se calculează indemnizația, fixat conform art. 18 și urm. din Legea nr. 50/1996, completată prin O.U.G. nr. 83/2000, care include atât salariul propriu zis [art. 16 alin. (1)], cât și celelalte drepturi (sporuri și indemnizații permanente).
Scopul și obiectul indemnizației privește îngrijirea copilului, deci, are ca finalitate interesul mamei și ocrotirea interesului superior al copilului în vârstă de până la 2 ani, astfel că nu i se poate aplica normei incidente o interpretare restrictivă, contrară scopului reglementării.
în timp ce personalul aflat în exercițiul funcției, în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază sau a indemnizației lunare (care l-a înlocuit prin O.G. nr. 83/2000) nici o normă specială nu interzice aplicarea dispoziției legale de majorare și personalului aflat în funcție, dar, care se află, temporar, în concediul special pentru care are dreptul la o indemnizație calculată la salariul său de bază, ceea ce ar fi și contrar principiului echității.
Concluzionând, recursul în anulare a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6629/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6633/2004. Civil → |
|---|
