ICCJ. Decizia nr. 6908/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, sub nr. 1665/CA/2002 din 27 august 2002, reclamanții M.S.M. și M.M. au chemat în judecată primarul municipiului București și municipiul București pentru a fi obligați să emită dispoziție de restituire în proprietate a cotei indivize de 13/16 din imobilul situat în București, și teren în suprafață de 172 mp.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința civilă nr. 6714/1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, s-a constatat nulitatea deciziei emisă la 8 iulie 1985 de fostul Consiliu Popular al municipiului București, stabilindu-se că M.S.M. este titularul dreptului de proprietate asupra cotei indivize de 13/16 din imobilul situat în București, Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să-i lase acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Au mai arătat reclamanții că deși au solicitat pârâților să emită dispoziție de restituire, aceștia refuză să se conformeze hotărârii judecătorești. în drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990 și ale Legii nr. 69/1991.
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin încheierea din 23 octombrie 2002 a scos cauza de pe rol și a trimis-o spre soluționare secției a VIII-a a Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată la secția a VIII-a a Tribunalului București sub nr. 255/2003 iar prin sentința nr. 778 din 21 februarie 2003, această instanță a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând că între părți există un raport juridic civil în care pârâtul este debitorul obligației de a preda posesia unui bun imobil determinat, obligație pe care însă acesta refuză s-o execute de bună voie, astfel că cererea reclamanților reprezintă în realitate o cerere de încuviințare a executării silite iar soluționarea acesteia intră în competența judecătoriei ca instanță de executare, potrivit art. 373 și art. 3731C. proc. civ.
Judecătoria sectorului 1 București, la rândul său, prin sentința civilă nr. 65 din 6 ianuarie 2004, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, pentru soluționarea acestuia, a trimis cauza la Curtea de Apel București. Pentru a decide astfel, Judecătoria sectorului 1 București a reținut că instanța, în exercitarea rolului activ și în conformitate cu prevederile art. 84 C. proc. civ., este îndreptățită să califice cererea de chemare în judecată, după ce, prealabil, chestiunea a fost pusă în discuția părților, numai în situațiile în care părțile se află în eroare asupra temeiului de drept invocat ori asupra denumirii cererii lor, or, în speță, reclamanții au insistat că temeiul de drept al acțiunii lor îl reprezintă dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ și prevederile Legii nr. 215 /2001, calificându-și în mod expres cererea în sensul că solicită obligarea pârâților la emiterea unui act administrativ.
Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin sentința nr.c12 din 18 februarie 2004, a stabilit în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții M.S.M. și M.M. și pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București. Pentru a soluționa astfel conflictul negativ de competență cu care a fost investită, instanța curții de apel a reținut că pârâții care refuză să execute o hotărâre judecătorească nu se comportă ca subiecte de drept public ci ca subiecte de drept privat care au fost obligate de instanța judecătorească să cedeze posesia unui bun imobil.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții M.S.M. și M.M., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței atacate și stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ. în susținerea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 pentru ca acest act normativ să fie incident în speță deoarece dispoziția de restituire este un act administrativ iar prin refuzul nejustificat de a se emite această decizie reclamanții sunt vătămați în drepturile lor.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Totodată, potrivit alin. (1) și (2) ale art. 3711C. proc. civ., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă legea nu prevede altfel.
în raport dispozițiile menționate, rezultă cu evidență că în cauza dedusă judecății, pârâții nu sunt subiecte ale unui raport de drept public, în exercitarea puterii și atribuțiilor ce le-au fost conferite de lege, nefiind vorba de un refuz nejustificat al unei autorități administrative de a le rezolva reclamanților cererea referitoare la un drept recunoscut de lege ci de un refuz, așa cum au înțeles reclamanții să-l probeze, de a executa de bună voie obligația stabilită printr-o hotărâre judecătorească: aceea de a-i lăsa reclamantului "în deplină proprietate și posesie imobilul". Or, așa cum prevăd dispozițiile Codului de procedură civilă, această obligație, în cazul în care nu este executată de bună voie, poate fi adusă la îndeplinire prin executarea silită care se circumscrie ultimei faze a procesului civil, reprezentând o formă de manifestare a acțiunii civile reglementată de dispozițiile Codului de procedură civilă în Cartea a V a. Așa fiind, în mod corect, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a stabilit competența de soluționare a acțiunii reclamanților în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.
în consecință, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6936/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6907/2004. Civil → |
|---|
