ICCJ. Decizia nr. 7046/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7046
Dosar nr. 1492/200.
Şedinţa publică din 14 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2568 din 2 august 2002, reclamantul G.S.A. a chemat în judecată pârâţii Primăria municipiului Călăraşi şi Primarul municipiului Călăraşi pentru a fi obligaţi să-i restituie în natură terenul în suprafaţă de 600 mp, situat în str. G., teren pe care nu sunt edificate construcţii.
În motivarea acţiunii se arată că prin notificarea adresată Primăriei Călăraşi în baza Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 600 mp, teren rămas liber după demolarea imobilului însă ca urmare a decretului de expropriere nr. 197/1987. Iniţial a fost emisă dispoziţia nr. 931/2001 prin care i s-au acordat despăgubiri băneşti pentru teren (ofertă cu care nu a fost de acord), dispoziţie revocată ulterior prin dispozitiv nr. 983 din 7 noiembrie 2001.
S-a mai precizat că i s-a refuzat restituirea cu rea-credinţă, motivându-se că terenul a trecut în domeniul public, că este sistematizat şi afectat investiţiei Primăriei Municipiului Călăraşi, ulterior fiind concesionat în parte ANL -ului pentru construirea de locuinţe, dar apreciază că demersurile administrative s-au realizat prin încălcarea dispoziţiilor legale în materie, prin trecerea terenului în proprietate publică procedându-se la o nouă expropriere, în condiţiile în care a fost revendicat de către foştii proprietari în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin întâmpinarea formulată de pârâta Primăria Municipiului Călăraşi prin primar s-a invocat excepţia prematurităţii introducerii acţiunii reclamantului, motivat de faptul că trebuia pronunţată numai după emiterea dispoziţiei motivată a primarului, ceea ce nu s-a realizat în cauză.
În subsidiar a solicitat respingerea ca nefondată a cererii privind restituirea în natură a terenului, deoarece reclamantul nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent ca urmare a includerii unei suprafeţe de 11.000 mp teren (în care se află şi cel al reclamantului) în inventarul terenurilor ce aparţin domeniului public prin HCV Călăraşi nr. 175/1999, terenul fiind sistematizat şi având ca finalitate construirea unor locuinţe (în locul sediului Consiliului Local, construcţie ce nu a mai putut fi finalizată).
Prin sentinţa civilă nr. 1316 din 27 septembrie 2002, Tribunalul Călăraşi a admis excepţia prematurităţii invocate de pârâta Primăria Municipiului Călăraşi.
A fost respinsă excepţia formulată de reclamantul G.S.A. împotriva pârâţilor Primăria Călăraşi şi Primarul Municipiului Călăraşi ca prematur introdusă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că legiuitorul a prevăzut în conţinutul Legii nr. 10/2001 posibilitatea atacării în justiţie numai a deciziilor emise de persoana deţinătoare a imobilului prin care se fac oferte de restituire prin echivalent (art. 24) sau în cazul prevăzut de art. 31 din acelaşi act normativ, când se încheie procesul-verbal de divergenţă cu privire la valoarea şi modalitatea de acordare a despăgubirilor.
În speţă, nu a mai fost emisă o nouă dispoziţie motivată de către pârâtă după revocarea celei cu nr. 931/2001, astfel că reclamantul nu se putea adresa instanţei pentru a-i solicita judecarea pe fond a cererii, ci numai eventual, pe calea unei acţiuni în contencios administrativ prin care să solicite obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzute de lege (lucru pe care nu l-a realizat reclamantul).
Nici o dispoziţie a Legii nr. 10/2001 nu lasă să se înţeleagă explicit sau implicit că persoana îndreptăţită îşi poate exercita drepturile sale printr-o acţiune adresată direct instanţei, nici măcar în situaţia în care persoana deţinătoare nu emite Decizia în condiţiile şi termenele stabilite de art. 24 şi art. 31.
În consecinţă, s-a stabilit că instanţa poate fi investită cu o acţiune, având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent imobilului, numai după ce i-a fost comunicată Decizia, aspecte ce au dus la soluţia arătată anterior.
Prin Decizia civilă nr. 56 A din 6 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, păstrând în esenţă motivarea instanţei de fond, evidenţiind că reclamantul în baza Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a terenului situat la adresa indicată, teren ce face parte dintr-o suprafaţă mai mare, de circa 11.000 mp, care prin Hotărârea Consiliului Local Călăraşi nr. 78/1993, modificată prin Hotărârea nr. 44/2001 s-a dispus ca aceasta să facă parte din domeniul public al Municipiului Călăraşi.
Inventarul domeniului public al Municipiului Călăraşi s-a aprobat prin HG nr. 54/2002.
În baza Legii nr. 29/1990 reclamantul s-a adresat Tribunalului Călăraşi şi a solicitat desfiinţarea Hotărârii Consiliului Local nr. 44/2001, acţiune care a fost respinsă.
Făcând parte din domeniul public, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din Constituţia României şi a art. 11 din Legea nr. 213/1998 s-a conchis că terenul este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
În acest context, soluţia primei instanţe s-a apreciat a fi corectă, deoarece reclamantul nu se putea adresa instanţei de judecată pentru a solicita soluţionarea pe fond a cererii, el având la dispoziţie acţiunea în contencios administrativ, prin care să solicite obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzute de lege şi că în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa este abilitată să soluţioneze numai contestaţia formulată de persoana îndreptăţită împotriva deciziei emisă de persoana deţinătoare a imobilului.
Şi această decizie a fost supusă căii extraordinare a recursului, exercitate de reclamant.
Motivele de recurs, amplu dezvoltate, prin conţinutul expunerii criticilor, se încadrează în pct. 9 al ar. 304 C. proc. civ. şi reiterează motivele din apel cu privire la natura juridică a termenului de 60 de zile stipulat de prevederile Legii nr. 10/2001, ignorat de către instanţă; impedimentul exercitării acţiunii în justiţie cât timp nu a fost emisă o decizie (dispoziţie) motivată de restituire în natură a bunurilor imobile şi greşita considerare a prematurităţii ca o excepţie în calea intentării unei acţiuni privind restituirea în natură a imobilului; în sprijinul cererii invocă şi dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care prevăd că „nu sunt trecute bunuri în domeniul public care au aparţinut celor expropriaţi prin decrete abuzive ale regimului comunist" invocă art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede că „dacă motivul exproprierii nu s-a executat, terenul liber de construcţii se retrocedează în natură".
Recursul este fondat.
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001, privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile de stat.
În acest sens şi în concordanţă cu scopul elaborării actului normativ, este evident că dispoziţiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptăţite. În acest cadru trebuie privite prevederile art. 23 art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituirea în natură; în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat, în temeiul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În lumina dispoziţiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptăţite este imperativ, nu de recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că terenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect şi s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri şi pe această cale s-ar îngrădi dreptul la reparaţie.
Considerând că termenul are caracter imperativ, iar excepţiile fiind de strictă interpretare, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematur introdusă este greşită şi se impune schimbarea ei.
Prevederile legale citate ilustrează că, indiferent dacă „persoanei îndreptăţite" i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deţinătoare este obligată ca, asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată. A afirma că, până la emiterea unei decizii motivate, dreptul persoanei îndreptăţite este totuşi respectat, permite unităţii deţinătoare să amâne culpabil şi nejustificat emiterea deciziei.
Faţă de modul lacunar de reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu se poate determina cu precizie semnificaţia tăcerii. Aceasta este şi raţiunea principiului conform căruia, unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge, exprimat în adagiul latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Având în vedere poziţia procesuală a pârâţilor, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.
Fără îndoială, atitudinea pârâtei, în sensul eludării dispoziţiilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei, îndrituieşte instanţa de trimitere, ca, în virtutea rolului activ conferit de prevederile art. 129 C. proc. civ. , să impună pârâtei să răspundă notificării.
În măsura în care atitudinea pârâtei persistă în refuzul emiterii deciziei, instanţa de judecată este îndreptăţită ca, intrând în fondul pricinii şi analizând temeinic raportul juridic dedus judecăţii, să oblige organul acţionat în judecată să soluţioneze cererea de restituire în natură ce face obiectul notificării, având în vedere şi celelalte aspecte invocate de recurent.
În considerarea celor mai expuse, instanţa va admite recursul, va casa Decizia şi sentinţa pronunţate în cauză şi va trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, conform art. 313 alin. (1) şi art. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul G.S.A. împotriva deciziei nr. 56/A din 6 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, pe care o casează.
Admite apelul formulat de G.S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1316 din 27 septembrie 2002 a Tribunalului Călăraşi pe care o desfiinţează şi trimite cauza pentru rejudecare acestei din urmă instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7052/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6985/2004. Civil → |
|---|
