ICCJ. Decizia nr. 7148/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 13 septembrie 2000 reclamanții P.D. și M.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 504-506 C. proc. pen., să fie obligat să le restituie bunurile mobile sau contravaloarea acestora, precum și suma de 43.350 lei, actualizată, ce au fost confiscate prin sentința penală nr. 10 din 9 ianuarie 1965 pronunțată de Tribunalul Militar București.
în motivarea acțiunii reclamanții au învederat că P.D. este unicul succesor al numiților P.V. și M.C., iar C.M. unicul moștenitor al lui N.M. Autorii reclamanților au fost condamnați prin sentința penală nr. 10 din 9 ianuarie 1965 a Tribunalului Militar București în temeiul art. 325 alin. (3) lit. c) C. pen. anterior, iar conform art. 35 pct. 6, alin. (2) din același cod s-a dispus confiscarea totală a averii. Soluția de condamnare și de confiscare totală a averii a fost confirmată prin decizia penală nr. 204 din 27 martie 1965 pronunțată de Tribunalului Militar de Regiune Militară București, Colegiul de Recurs.
Recursul în anulare promovat împotriva acestor hotărâri a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, care, prin decizia penală nr. 2334 din 23 octombrie 1996 i-a achitat pe autorii reclamanților și a dispus înlăturarea măsurii (pedepsei complimentare) privind confiscarea averii.
Susțin reclamanții că prin diferite procese-verbale încheiate în temeiul hotărârilor de condamnare s-a pus în executare măsura confiscării averii ce a avut ca obiect sume de bani, bunuri mobile, broșuri, cărți, obiecte de cult.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 604 din 11 iunie 2001, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reclamanților ca prescrisă cu motivarea că demersul reclamanților nu a fost întreprins nici în termenul de un an stipulat de art. 504 și art. 505 C. proc. pen. și nici în termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanții P.D. și C.M. a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 603 din 7 decembrie 2001, a anulat hotărârea atacată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut și motivat că acțiunea promovată de reclamanți este "în revendicare, de valorificare a unui drept real principal, trebuind deci să fie soluționată ca atare, iar nu o acțiune personală. Deoarece, prin hotărâre judecătorească definitivă a fost înlăturată măsura confiscării, reclamanții au formulat acțiune în revendicare mobiliară care se prescrie în 30 de ani. Această soluție rezultă din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 cu art. 1890 C. civ.".
După anularea sentinței și reținerea cauzei pentru evocarea fondului, prin încheierea din data de 14 februarie 2003 (fila 146), Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a decăzut pe reclamantul C.M. din dreptul de a completa acțiunea introductivă de instanță cu motivarea că cererea de solicitare și a altor bunuri mobile ce au fost supuse confiscării s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ.
Ulterior, prin încheierea din 21 februarie 2003 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a "disjuns cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul P.D. de cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul C.M.". Prin aceeași încheiere instanța de apel a "respins cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul C.M. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa capacității de folosință a reclamantului (mort la data de 19 februarie 1998)".
Evocând fondul, după anularea sentinței, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 267 din 30 mai 2003, a admis în parte acțiunea reclamantului P.D. și a obligat pârâtul Statului Român să-i restituie bunurile mobile individualizate și evaluate de expertul tehnic S.G. sau să-i plătească contravaloarea acestora în cuantum de 397.853.000 lei. A fost obligat pârâtul la 45.403.204 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul P.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul-reclamant P.D. a invocat, în scris, nulitatea recursului declarat de pârât pe motiv că recursul a fost depus direct la instanța de casare, iar oral, a susținut că recursul pârâtului este tardiv.
Examinând incidentele invocate de recurentul-reclamant se constată că ele nu sunt fondate. Recursul declarat de pârât a fost depus la Curtea de Apel București, adică la instanța a cărei hotărâre este atacată, dovadă fiind atât rezoluția de pe recurs, cât și adresa de înaintare a dosarului, împreună cu recursul către instanța de casare. Hotărârea recurată a fost comunicată Ministerului Finanțelor Publice la data de 5 august 2003 (dovada de la dosar apel), iar recursul a fost declarat și motivat la 4 august 2003, deci mai înainte de comunicare (data poștei, fila 10 dosar recurs), astfel că el este promovat în termen.
în motivarea recursului declarat de reclamantul P.D. se reproșează instanței de apel că a dat o interpretare greșită prevederilor art. 132 C. proc. civ. întrucât cererile referitoare la o serie de bunuri mobile cuprinse în două procese verbale nu au modificat ori completat cererea introductivă de instanță, solicitându-se obligarea pârâtului la întreaga valoare cuprinsă în raportul de expertiză.
în recursul declarat de Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al pârâtului Statul Român s-au invocat următoarele motive de casare: în mod greșit instanța de apel a calificat acțiunea reclamantului ca una în revendicare, acțiunea trebuind a fi interpretată ca o întoarcere a executării având ca temei art. 311 C. proc. civ.; nu sunt aplicabile prevederile art. 1890 C. civ., iar acțiunea este prescrisă, fiind introdusă peste termenul prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958; instanța de apel a calificat greșit bunurile supuse restituirii și a interpretat eronat expertiza efectuată în cauză.
Recursul pârâtului este fondat.
Obiectul acțiunii promovată de reclamant îl constituie plata contravalorii unor bunuri ori valori confiscate, care nu mai există în natură. Măsura confiscării averii a fost luată împotriva autorilor reclamantului printr-o sentință penală de condamnare și, ulterior, odată cu achitarea lor, s-a înlăturat și pedeapsa complementară a confiscării averii.
Deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 504-506 C. proc. pen., din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că este o acțiune în pretenții, constând în plata contravalorii bunurilor confiscate care au aparținut autorilor săi, în baza hotărârii judecătorești de achitare și de înlăturare a pedepsei complementare a confiscării averii.
în mod unanim, fără nici o excepție, atât doctrina cât și jurisprudența au considerat că temeiul juridic al acțiunii pentru obținerea contravalorii bunurilor confiscate printr-o hotărâre penală, ulterior casată, îl constituie decizia prin care s-a înlăturat măsura confiscării, situație în care reclamantul se găsește în cazul clasic al întoarcerii executării. Așadar, în mod greșit Curtea de Apel București a calificat acțiunea reclamantului ca fiind în revendicarea unor bunuri mobile.
Acțiunea în restituirea bunurilor care au format obiectul confiscării parțiale sau totale, atunci când, după săvârșirea executării, intervine casarea hotărârii prin care s-a aplicat această pedeapsă complementară și, ca urmare, înlăturarea ei, este, tipic, o acțiune de întoarcere a executării silite. Fundamentul ei juridic îl constituie, prin analogie, dispozițiile art. 311 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare făcute în puterea unei hotărâri casate, sunt desființate de drept.
în ipoteza în care bunurile confiscate nu mai există, așa cum este cazul în speță, se naște un drept de creanță care poate fi valorificat printr-o acțiune personală, referitor la care este aplicabil termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958. Acest termen începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care pedeapsa confiscării a fost înlăturată, adică a hotărârii care a desființat titlul executoriu al confiscării.
Cum, în cauză, prin decizia penală nr. 2334 din 23 octombrie 1996 Curtea Supremă de Justiție, prin hotărâre definitivă, a desființat titlul executoriu al confiscării averii, acțiunea reclamantului din 13 septembrie 2000 se constată a fi promovată peste termenul de trei ani stipulat de textul citat, astfel că ea este prescrisă.
Pe cale de consecință, recursul reclamantului, prin intermediul căruia tinde să obțină contravaloarea altor bunuri decât acelea recunoscute în apel, se privește ca nefondat astfel că a fost respins ca atare.
Față de cele ce preced, a fost admis recursul declarat de pârât, au fost casate deciziile date în apel și a fost menținută sentința pronunțată de Tribunalul București, a cărei motivare va fi însă înlocuită cu considerentele prezentei decizii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7142/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7167/2004. Civil → |
|---|
