ICCJ. Decizia nr. 7142/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă din13 mai 1998 reclamanții N.G. și P.I. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al municipiului Galați și SC M. SA Galați pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren și construcții situat în Galați.
Prin sentința civilă nr. 455/F din 7 octombrie 2002, Tribunalul Galați, secția civilă, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să lase în deplina proprietate și posesie a reclamanților imobilul situat în Galați, compus din teren în suprafață de 751,01 mp identificat prin schița anexă la raportul de expertiză ing. N.V. între vecinii: strada N.B., magazin Materna, strada L. și un alt imobil de pe strada L.
în fapt, prima instanță a reținut că imobilul teren și casă de locuit a constituit proprietatea preotului N.B. dobândită prin actul de vânzare cumpărare nr. 2249 din 3 iulie 1939, a fost naționalizat prin H.C.M. nr. 3860/1956, în temeiul căruia a fost trecut în lista anexă la Decretul nr. 92/1950, a fost transmis în administrarea I.C.S. magazinul Universal Galați (antecesoarea pârâtei SC M. SA Galați) prin Decizia nr. 431 din 18 mai 1957 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Galați, construcțiile fiind ulterior demolate, iar reclamanții sunt moștenitorii fostului proprietar N.B., calitate atestată prin certificatele de moștenitor nr. 53/1962 și nr. 1501/1981.
în drept, aceeași instanță a statuat că naționalizarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, dat fiind că, în calitatea sa de preot, autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare, astfel că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil, ceea ce justifică acțiunea în revendicare prin aplicarea prevederilor art. 480 și art. 481 C. civ.
Sentința a fost atacată cu apel de către pârâți.
Motivând apelul, pârâta SC M. SA Galați a susținut următoarele:
- naționalizarea prin Decretul nr. 92/1950 constituie titlu valabil de preluare de către stat, dat fiind că naționalizarea s-a făcut în temeiul prevederilor art. I pct. 2 din acest act normativ, imobilul având destinația de spații comerciale și locuințe închiriate, fostul proprietar locuind la o altă adresă și neavând beneficiul exceptării de la naționalizare pentru că, pe lângă calitatea de preot era și comerciant, exploatând imobilul în scop comercial;
- nu s-a observat că, având un titlu valabil, statul a transmis în mod legal imobilul în proprietatea pârâtei în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, situație în care pârâta are beneficiul art. 645 C. civ., legea fiind unul din modurile de dobândire a proprietății, iar buna sa credință îi conferă dreptul de a păstra bunul dobândit legal, astfel că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, fiind preferabil celui al reclamantului;
- în mod greșit acțiunea a fost soluționată prin prisma dreptului comun, încălcându-se astfel prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acțiunilor în curs de judecată sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și dispozițiile art. 27 din aceeași lege, conform cărora sunt exceptate de la restituirea în natură imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unei societății comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale;
- reclamanților li s-a dat un plus petita întrucât suprafața menționată în dispozitivul hotărârii atacate cuprinde, pe lângă terenul de 386,50 mp care a aparținut autorului N.B. situat la nr. 24, și terenul de la nr. 26 care a fost naționalizat de la C.C. față de care reclamanții sunt terți;
Prin decizia civilă nr. 13/A din 29 ianuarie 2003, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins apelurile ca nefondate.
Cu referire la apelul pârâtei SC M. Galați SA curtea de apel a constatat, pe de o parte, că reclamanții sunt moștenitorii defunctului B.N. și că, prin hotărârea nr. 163 din 4 aprilie 1997 a Comisiei județene Galați pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a stabilit cu caracter definitiv că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, iar, pe de altă parte, că pârâta nu poate invoca buna credință în dobândirea dreptului de proprietate în condițiile în care statul nu era proprietarul bunului înstrăinat, conchizând că, potrivit art. 480 C. civ., reclamanții sunt îndreptățiți să solicite restituirea în natură a imobilului.
Pârâta SC M. SA Galați a declarat recurs împotriva deciziei date în apel, invocând cazurile de casare prevăzute prin art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârilor pronunțate, iar pe fond respingerea acțiunii reclamanților.
Dezvoltând primul motiv de recurs, pârâta susține că instanța de apel a motivat succint hotărârea dată, ceea ce echivalează cu nemotivarea ei, întrucât nu a arătat temeiurile pentru care a fost preferat titlul reclamanților și nu a făcut aplicarea teoriei potrivit căreia buna credință a subdobânditorului paralizează acțiunea în revendicare, teorie pe care s-a întemeiat apărarea pârâtei.
în cadrul celui de al doilea motiv de recurs, pârâta reiterează, cu aceleași argumente, motivele de apel, mai puțin cel referitor la întinderea suprafeței de teren pentru care a fost admisă acțiunea.
Recursul este nefondat.
Deși succintă, motivarea cuprinsă în considerentele deciziei atacate răspunde criticilor de nelegalitate formulate pe calea apelului, instanța de apel arătând în ce constă îndreptățirea reclamanților și netemeinicia apărării pârâtei, precum și temeiul de drept avut în vedere la soluționarea pricinii.
Așadar, nu poate fi vorba în speță nici de lipsa motivării și nici de o motivare insuficientă, situații de natură a atrage casarea deciziei atacate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nici criticile care compun secundul motiv de recurs nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea prezentei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Textul citat nu are semnificația dată de pârâtă în sensul imediatei și obligatorii aplicări a prevederilor Legii nr. 10/2001 acțiunilor în curs de judecată la data intrării legii în vigoare, ci instituie un drept de opțiune în favoarea reclamanților în sensul că doar aceștia au facultatea și nu obligația de a alege calea acestei legi, putând continua acțiunea de drept comun pornită anterior.
în speță, reclamanții au ales calea continuării acțiunii de drept comun, împrejurare în care instanțele investite cu judecarea în fond și în apel erau obligate să se pronunțe ținând seama numai de normele dreptului comun, neputând primi cererea pârâtei de soluționare prin prisma Legii nr. 10/2001.
Ca urmare, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 47 din Legea nr. 10/2001 și, prin consecință, nici cea vizând incidența dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
în privința naturii juridice a titlului statului instanța de apel a dat eficientă în mod justificat hotărârii comisiei județene instituite prin Legea nr. 112/1995, cu precizarea că prin sentința civilă nr. 10655 din 11 noiembrie 1997 a Judecătoriei Galați, prin decizia civilă nr. 2465 din 3 noiembrie 1998 a Tribunalului Constanța și prin decizia civilă nr. 1472 din 6 decembrie 1999 a Curții de Apel Constanța au fost respinse atât contestația, cât și apelul și recursul exercitate de reclamanții de astăzi împotriva acestei hotărâri.
Prin hotărârea comisiei și prin hotărârile judecătorești enunțate s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Este adevărat că pârâta nu a avut calitatea de parte în acel proces, însă, repunând în discuție natura preluării imobilului de către stat, prin prisma susținerilor pârâtei, ar însemna rejudecarea a ceea ce este irevocabil judecat sub acest aspect, ceea ce nu este posibil.
De altfel, este incontestabil că, fiind preot la data naționalizării, autorul reclamanților avea beneficiul excepției instituită prin art. II din Decretul nr. 92/1990, independent de faptul că imobilul făcea parte din categoria celor prevăzute prin art. I din același act normativ.
în fine, în mod legal instanțele nu au examinat pricina și în raport cu efectele art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și cu buna credință, invocate de pârâtă, din moment ce, în lipsa unui titlu valabil, statul nu a fost niciodată proprietarul imobilului, calitate păstrată de autorul reclamanților și transmisă succesoral celor din urmă, astfel că statul nu putea transmite pârâtei ceea ce el însuși nu avea în proprietate.
Pentru toate cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7159/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7148/2004. Civil → |
|---|
