ICCJ. Decizia nr. 7147/2004. Civil
| Comentarii |
|
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 30 aprilie 2001 reclamantul R.I. a chemat în judecată pe pârâtul K.Ș. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 100.000 mărci germane, la dobânda legală și la cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în temeiul contractului din 20 noiembrie 1996 intervenit între părți l-a împrumutat pe pârât cu suma de 100.000 mărci germane, restituirea împrumutului urmând a se face eșalonat începând cu data de 1 mai 1997. Susține reclamantul că pârâtul nu a achitat nici o sumă de bani, fiind astfel obligat să promoveze acțiunea de față.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția civilă, prin sentința nr. 103 din 19 iunie 2001, a admis acțiunea reclamantului R.I. și l-a obligat pe pârâtul K.Ș. să-i plătească suma de 100.000 mărci germane, dobânda legală de 6 % pe an pe perioada 1 mai 1997, la zi, precum și 33.695.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâtul K.Ș. a fost respins ca tardiv prin decizia nr. 22 din 21 februarie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.
Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut și motivat că sentința apelată în prezentul dosar a devenit definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, motiv pentru care Tribunalul Bistrița-Năsăud a dispus investirea ei cu formulă executorie, reclamantul R.I. declanșând procedura de executare silită la data de 1 aprilie 2002. începerea executării silite a fost încuviințată prin încheierea nr. 325 din 2 aprilie 2002 a Judecătoriei Beclean, iar executorul judecătoresc care a dispus somarea debitorului-pârât K.Ș., a atașat și a comunicat odată cu somația și copia sentinței civile nr. 103 din 19 iunie 2001 a Tribunalului Bistrița-Năsăud prin care pârâtul a fost obligat la restituirea împrumutului de 100.000 mărci germane.
S-a mai motivat de instanța de apel că pârâtul-debitor K.Ș. a contestat executarea silită, reținându-se prin hotărâre irevocabilă că actul de procedură reprezentând comunicarea sentinței odată cu somația de executare, nu afectează legalitatea îndeplinirii lui, chiar dacă factorul poștal a fost sancționat administrativ și chiar dacă dovada de comunicare a fost înmânată unei alte persoane care își desfășura activitatea în imobilul în care domiciliază pârâtul, chestiunea discutată având autoritate de lucru judecat în litigiul de față.
Curtea de Apel Cluj a mai reținut că sentința apelată a fost comunicată pârâtului odată cu somația de executare, anume la data de 27 aprilie 2002, ceea ce, prin raportare la dispozițiile art. 284 alin. (2) C. proc. civ., are semnificația începerii curgerii termenului de apel față de pârât, termen care s-a împlinit la data de 14 mai 2002. Cum, în cauză, apelul a fost promovat la 8 noiembrie 2002, instanța l-a apreciat ca tardiv și l-a respins în consecință.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul K.Ș. care a invocat următoarele motive de casare: greșit s-a reținut de instanța de apel că la data de 27 aprilie 2002 i-a fost comunicată sentința apelată odată cu somația de executare; prin ordonanță definitivă a procurorului agentul procedural a fost sancționat pentru fals, recunoscând că a înmânat actele emise de executorul judecătoresc unui terț, pe care apoi acesta le-a pierdut, nefiind înmânate pârâtului-recurent; hotărârea dată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. 4912/2002 având ca obiect contestația îndreptată contra executării silite nu poate avea autoritate de lucru judecat în procesul de fond.
Recursul este fondat.
La data de 1 aprilie 2002 reclamantul R.I. a cerut executorului judecătoresc, executarea silită a sentinței civile nr. 103 din 19 iunie 2001 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția civilă, hotărâre prin care pârâtul-recurent a fost obligat la restituirea sumei de 100.000 mărci germane, la dobânzi și cheltuieli de judecată, adică hotărârea care a fost apelată în prezentul dosar. Cererea de executare silită a fost încuviințată de Judecătoria Beclean prin încheierea nr. 325/2002 dată în camera de consiliu și fără citarea părților.
Din dovada de îndeplinire a procedurii aflată la fila 18 din dosarul de executare nr. 51/2002 al Judecătoriei Beclean rezultă că odată cu somația de executare, pârâtului i s-ar fi comunicat și sentința nr. 103 din 19 iunie 2001 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, adică hotărârea ce se executa, agentul procedural consemnând în procesul-verbal de predare că somația de executare, hotărârea judecătorească și alte înscrisuri (procură de reprezentare, extras C.F. etc.) au fost înmânate (comunicate) personal pârâtului-recurent.
Cunoscând că această împrejurare nu corespunde realității, pârâtul s-a adresat organului competent de urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals de către factorul poștal, care a îndeplinit atribuțiunile de agent procedural. Prin Ordonanța din 1 noiembrie 2002 (Dosar nr. 587/P/2002) Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean a reținut că factorul poștal R.S. a comis la data de 27 aprilie 2002 infracțiunea de fals (art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)) și întrucât învinuita nu avea antecedente penale, a recunoscut și regretat fapta, procurorul a apreciat incidente prevederile art. 181și art. 91 C. pen., aplicând agentului procedural o sancțiune administrativă (amendă).
Importantă pentru cauza de față este împrejurarea că ordonanța procurorului reține că sentința apelată în prezentul dosar, ca și celelalte acte care însoțeau somația de executare, nu au fost comunicate pârâtului (care, de altfel, la acea dată, se găsea în străinătate), că actul de procedură a fost întocmit cu încălcarea prevederilor art. 92 și art. 100 C. proc. civ. și că cele consemnate în dovada de comunicare de către agent constituie rodul infracțiunii de fals.
Legea impune respectarea anumitor condiții privitoare la forma și conținutul actelor de procedură, dar atari prescripții procedurale nu sunt întotdeauna suficiente. Adeseori, legea dispune ca un anumit act să fie întocmit într-o perioadă de timp determinată pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unei obligații procedurale. Este, aici, și cazul exercitării căilor de atac.
în procedură însă, când în vederea unei operații juridice, legea și-a fixat preferințele sale, forma desemnată de ea rămâne constantă, obligatorie și exclusivă, întrucât nici părțile și nici organele judiciare nu o pot înlocui cu alta.
Dacă aceasta este regula, în dreptul nostru procesual civil este cunoscută și noțiunea de echipolență (echivalență) a actelor juridice procesuale prin care se înțelege aptitudinea sau calitatea unor acte de procedură sau împrejurări constatate de judecător de a îndeplini, prin echivalare, funcția și efectele unui alt act de procedură pe care îl prescrie legea.
Doctrina, fără nici o excepție, susține că echipolența se aplică numai în trei situații, anume determinate de Codul de procedură civilă, prima dintre acestea, care interesează speța de față, fiind prevăzută de art. 284 alin. 2 din cod. Potrivit textului, termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somația de executare. Drept urmare, dacă hotărârea nu a fost comunicată înainte de pornirea executării, comunicarea făcută odată cu somația va constitui punctul de plecare al termenului de apel. în acest caz, comunicarea făcută odată cu somația este valabilă și pentru curgerea termenului de apel deși o atare comunicare a avut o altă finalitate.
Doctrina și jurisprudența sunt unanime în aprecierea că toate cazurile de echipolență sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie, fiind de neacceptat ca teoria echipolenților să fie dusă prea departe, întrucât, buna ei aplicațiune atârnă, întotdeauna, de prudența judecătorului.
Deoarece, în speță, s-a demonstrat că sentința nu a fost comunicată pârâtului nici înainte și nici odată cu somația de executare și întrucât în procedură este de neadmis a se prezuma că partea a luat cunoștință, pe alte căi, de hotărârea judecătorească care o nemulțumește, se constată că fără prudența necesară și în orice caz greșit, instanța de apel a dat o interpretare extensivă prevederilor art. 284 alin. (2) C. proc. civ.
împrejurarea reținută pe cale incidentală în considerentele unei hotărâri dată în faza executării silite (contestație la executare) în sensul că actul de procedură din 27 aprilie 2002 ar fi fost îndeplinit în condițiile legii, nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în litigiul de față în care se dezbat problemele de fond ale procesului și, în orice caz, acele constatări din faza execuțională, chiar reținute într-o hotărâre judecătorească, trebuie considerate ca neavenite cât timp s-a pus în executare o hotărâre ce nu este definitivă.
Prin decizia recurată principiul discutat a fost răsturnat, deoarece, numai chestiunile ce au fost dezbătute irevocabil în procesul de fond nu pot fi repuse în discuție pe cale de contestație la executare pentru că doar atunci se opune autoritatea de lucru judecat, principiul neoperând în sens invers când cele invocate în contestația la executare sunt opuse apărărilor pe fond.
Cum sentința nu a fost comunicată pârâtului, apelul declarat de acesta se privește exercitat în termen, motiv pentru care recursul a fost admis, a fost casată decizia dată în apel, cu consecința reluării judecății la instanța de trimitere, în sensul soluționării pe fond a apelului declarat de pârât.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7163/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7141/2004. Civil → |
|---|
