ICCJ. Decizia nr. 7180/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7180
Dosar nr. 9044/2004
Şedinţa publică din 16 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 7 aprilie 2003 reclamanţii S.M.V., S.R.I., M.G., M.O.V., A.L. şi I.M. au chemat în judecată pârâtele A.V.A.S., Prefectura Teleorman şi SC F.G.P. SRL pentru a fi obligate să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificărilor având ca obiect cererea de restituire a imobilului situat în Roşiori de Vede, judeţul Teleorman.
Prin sentinţa civilă nr. 401 din 23 iunie 2003 Tribunalul Teleorman, secţia civilă, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâte să emită decizie/ dispoziţie motivată cu privire la notificările reclamanţilor adresate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Apelul principal declarat de pârâta A.V.A.S. şi apelul incident declarat de reclamanţi au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 408 din 15 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţele au reţinut ca situaţie de fapt că reclamanţii au notificat pe pârâte la datele de 17,18 şi 28 ianuarie 2002, precum şi la 4 februarie 2002, solicitând restituirea în natură a imobilului sau repararea prin echivalent a daunei produse prin preluarea firmei autorilor lor, iar pârâtele nu au rezolvat cererea prin decizii sau dispoziţii motivate.
Cu privire la apelanta principală, instanţa de apel a reţinut că notificarea care i-a fost adresată are ca temei dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, născând în sarcină-i obligaţia de a o rezolva în termenul prevăzut prin art. 28 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta A.V.A.S. solicitând casarea ei si a sentinţei primei instanţe, iar pe fond respingerea acţiunii reclamanţilor.
Dezvoltând recursul, pârâta susţine în primul rând că instanţele au încălcat dispoziţiile art. 20, art. 21, art. 23 alin. (1)- (3) şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, neobservând că acţiunea reclamanţilor a fost prematur formulată întrucât din cuprinsul acesteia nu reiese că între reclamanţi şi societatea deţinătoare a imobilului s-ar fi purtat negocieri.
În al doilea rând, pârâta arată că, instanţele nu au sesizat că, pe de o parte, nu sunt întrunite cerinţele legii pentru acordarea de despăgubiri, dat fiind că imobilul există şi în prezent, prioritară fiind restituirea în natură şi nu acordarea altor măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, că pârâta nu este obligată să acorde despăgubiri băneşti, potrivit prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi ale OUG nr. 296/2000 aprobată şi modificată prin Legea nr. 225/2001.
Susţinerile de mai sus au fost încadrate în cazurile de recurs prevăzute prin art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Recursul nu este întemeiat.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
În concret, reclamanţii au cerut obligarea pârâtelor să fie obligate să se pronunţe asupra notificărilor adresate în temeiul art. 21, art. 27 alin. (2) şi, respectiv, art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pârâta recurentă a fost notificată potrivit art. 27 alin. (2) din lege, având obligaţia imperativ cerută prin art. 28 ca în termen de 60 de zile de la primirea cererii reclamanţilor să emită decizie sau dispoziţie motivată, termenul prevăzut putând fi prelungit numai la cererea reclamanţilor.
Pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia arătată, ceea ce constituie temei legal suficient pentru admiterea acţiunii, aşa cum în mod corect s-a stabilit în primă instanţă şi în apel, apărările pârâtei, reiterate ca motive de recurs, fiind judicios înlăturate faţă de obiectul şi împrejurările cauzei.
Astfel, susţinerile referitoare la inexistenţa obligaţiei pârâtei, dezvoltate ca motive de recurs, nu puteau şi nu pot fi primite din moment ce aceasta nu şi-a îndeplinit în mod evident obligaţia impusă prin lege.
Eventual asemenea susţineri puteau constitui motivarea deciziei sau dispoziţiei emise de pârâtă, cenzurabile pe calea contestaţiei reglementate prin art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, dar nu pot în nici un caz justifica însăşi neîndeplinirea obligaţiei de a emite decizie sau dispoziţie motivată.
Nici critica privind prematuritatea acţiunii nu poate fi primită din moment ce termenul de 60 de zile s-a împlinit, reclamanţii nu au cerut prelungirea lui, iar pârâta nu a emis decizie sau dispoziţie motivată.
Aşadar, în raport cu obiectul şi criticile concrete mai sus analizate, instanţele au soluţionat cauza pe deplin legal, recursul fiind nefondat sub toate aspectele invocate.
Ca urmare, recursul va fi respins ca nefondat potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 408 din 15 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7237/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7189/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
