ICCJ. Decizia nr. 743/2004. Civil. Lg 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 743.
Dosar nr. 32925/1/2004
Nr. vechi 10900/200.
Şedinţa publică din 25 septembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj sub nr. 8369 din 17 iulie 2002 petentele D.L.V. şi C.D.D. au chemat în judecată Primăria municipiului Cluj-Napoca şi Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 10/2001 solicitând anularea dispoziţiei nr. 1408 din 7 iunie 2002 emisă de intimaţi şi recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Cluj-Napoca.
În motivarea plângerii s-a arătat că petentele sunt moştenitoarele defuncţilor D.M. şi D.V., care au fost proprietarii imobilului în cauză, imobil ce a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin sentinţa civilă nr. 6125/1963.
Printr-o altă cerere înregistrată la data de 2 decembrie 2002, petentele şi numiţii D.Ş. şi I.A. au formulat „precizare şi extindere de acţiune" privind pe reclamanţii D.Ş. şi I.A. şi pârâţii Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, Prefectura judeţului Cluj prin prefect, Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Cluj, SC C.A. SA prin lichidator, D.T., D.G., A.M. şi K.E. cerere prin care s-a solicitat anularea dispoziţiei emisă în cauză precum şi a sentinţei civile amintite, anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părţi şi restabilirea situaţiei anterioare.
Printr-o altă precizare depusă la data de 6 decembrie 2002 reclamanţii au ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) şi (2), (4) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 405 din 21 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, s-a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de D.L.V. şi C.D. şi ca tardivă plângerea formulată de D.Ş. şi I.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele considerente: imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, combinat cu Instrucţiunile Ministerul Finanţelor Publice nr. 6491/1951 precum şi a sentinţei civile nr. 6125/1963 a Tribunalului Popular al oraşului Cluj, ca bun părăsit de proprietarii tabulari K.A. şi K.H. şi de aşa zişii proprietari extratabulari D.F., C.V. şi I.S. Aceştia din urmă au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu eventualii succesori ai proprietarilor tabulari, K.S., ş.a., pentru care nu s-a acceptat de către cartea funciară predarea succesiunii şi notarea calităţii lor de succesori cu proprietarii tabulari. În cartea funciară s-a notat preluarea în baza Decretului nr. 218/1960 şi 712/1966 de la proprietarii tabulari. Reclamanţii nu au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la restituire, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) combinat cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unde sunt menţionaţi „moştenitorii foştilor proprietari" şi nu doar moştenitorii „cumpărători". Pârâţii persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor prin acte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi sunt cumpărători de bună credinţă. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamanţi instanţa a considerat că este inadmisibilă având în vedere că privitor la această excepţie Curtea Constituţională a statuat în sensul neconstituţionalităţii art. 46 alin. (2), (4), (5) din Legea nr. 10/2001 prin mai multe decizii pronunţate, iar pe de altă parte faţă de obiectul plângerii soluţionarea acesteia nu depinde de dispoziţiile articolelor criticate.
Cu privire la plângerea depusă odată cu extinderea acţiunii de către D.Ş. şi I.A. s-a apreciat că aceasta a fost înaintată peste termenul legal prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei pronunţată în cauză susţinând, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a apreciat că plângerea formulată de reclamanţii D.Ş. şi I.A. ar fi tardivă întrucât notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001 i-a privit pe toţi moştenitorii foştilor proprietari ai imobilului, iar concluzia instanţei în sensul că reclamanţii nu ar fi persoane îndreptăţite la restituirea imobilului este consecinţa interpretării eronate a stării e fapt, imobilul în litigiu fiind vândut antecesorilor reclamanţilor, aspect ce reiese din considerentele sentinţei civile nr. 6125/1963 prin care s-a recunoscut calitatea de proprietari extratabulari defuncţilor antecesori ai reclamanţilor. Întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, contractele de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil sunt lovite de nulitate absolută.
Prin Decizia civilă nr. 278/A din 6 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Cluj s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele D.L.V. şi C.D.D.
S-a admis apelul declarat de reclamanţii D.Ş. şi I.A. şi s-a constatat nulitatea parţială a sentinţei. Evocând fondul, instanţa de apel a respins capetele de cerere având ca obiect: constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu; constatarea preluării imobilului de către Statul Român fără titlu valabil, anularea sentinţei civile nr. 6125/1963 a Tribunalului oraşului Cluj; anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC C.A. SA şi pârâtele A.M., D.T. şi D.G. şi K.E. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei decizii s-au reţinut, în esenţă, următoarele considerente: plângerea formulată de D.Ş. şi I.A. în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 este tardivă, deoarece dispoziţia nr. 2585/2002 a fost comunicată acestora la data de 17 iunie 2002, iar precizarea de acţiune s-a făcut cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege, respectiv la data de 6 decembrie 2002. Precizarea de acţiune formulată de aceşti reclamanţi cuprindea şi alte petite care nu au fost analizate pe fond, motiv pentru care s-a constatat nulitatea parţială a sentinţei.
Analizând fondul pretenţiilor reclamanţilor, instanţa de apel a constatat că acestea sunt nefondate. Reclamanţii pretind că sunt moştenitorii promitentului cumpărător D.M. însă antecontractul încheiat de antecesorul lor nu a transferat proprietatea imobilului, în însuşi cuprinsul actului fiind prevăzută o clauză referitoare la întabularea în C.F. a dreptului cumpărătorilor. Din copia extrasului C.F. Cluj, nr. top 4766, rezultă că imobilul a fost proprietatea numiţilor K.B. şi soţia K.H., sub B.1 şi B.2, din proprietatea cărora imobilul a fost trecut în proprietatea Statului Român, întabularea dreptului de proprietate al statului făcându-se în anul 1968, întemeiat pe dispoziţiile Decretului 218/1960 şi a Decretului nr. 712/1966. În regimul de publicitate al cărţilor funciare reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea este constitutivă de drept potrivit art. 17 din acest act normativ. Încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare de către D.Ş. şi soţia nu le-a conferit calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, astfel că reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Neavând această calitate, se reţine în motivarea deciziei, nu au nici interesul a cere constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi pentru apartamentul din imobil.
Pretenţia reclamanţilor de a se constata că au un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a considerat a fi nefondată întrucât aceştia nu au făcut dovada legalei transmiteri a dreptului de proprietate asupra imobilului.
S-a constatat nefondat petitul cererii reclamanţilor de a se constata că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, în raport de considerentele sentinţei civile nr. 6125/1963, întabularea în C.F. întemeindu-se pe dispoziţiile Decretului nr. 218/1960 şi nr. 712/1966.
Cererea de anulare a sentinţei civile nr. 6125/1963 s-a constatat a fi inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanţii care au invocat drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţin, în esenţă, următoarele critici: instanţa a ignorat modul abuziv de aplicare a Decretului nr. 111/1951 prin care s-a preluat imobilul de la proprietarii tabulari decedaţi, imobilul fiind în fapt în proprietatea şi grija proprietarilor extratabulari; s-a ignorat data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare între urmaşii defuncţilor proprietari tabulari şi defuncţii antecesori ai reclamanţilor recurenţi care este 10 februarie 1950, dată la care nu erau în vigoare Decretul nr. 151/1950, Decretul nr. 221/1950 şi Legea nr. 58/1974 şi că acest act a fost perfectat de avocat, ceea ce imprimă actului putere probatorie; s-a trecut peste sentinţa civilă nr. 6125/1963 prin care instanţa s-a pronunţat asupra calităţii defuncţilor antecesori ai reclamanţilor recurenţi în sensul că aceştia erau proprietari extratabulari, conchizând că reclamanţii recurenţi sunt persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.
Intimaţii pârâţi D.G., D.T., Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Cluj, Prefectura judeţului Cluj şi Primarul municipiului Cluj au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, combatându-se motivele invocate.
Verificând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este neîntemeiat.
Scopul şi raţiunea Legii nr. 10/2001 este acela de a se acorda măsuri reparatorii foştilor proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada de referinţă.
Deci, esenţial şi primordial într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este dovedirea în persoana reclamanţilor a calităţii de persoană îndreptăţită.
Prin persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din lege se înţelege persoana din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul, sau moştenitorii săi, calitatea de proprietar al bunului preluat fiind deci intrinsecă.
În regimul de carte funciară, cum este cazul în speţă, înscrierea în cartea funciară are efect constitutiv de drepturi reale, prin dispoziţiile art. 17–18 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevăzându-se că drepturile reale asupra imobilelor pot fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în cartea funciară. Din copia extrasului de C.F. Cluj, nr. top 4766, rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea soţilor K.B. şi K.H., sub B1, B2, din proprietatea acestora trecând în proprietatea statului.
Actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 10 februarie 1950 de care se prevalează recurenţii reclamanţi nu a transferat antecesorului lor D.M. proprietatea bunului, actul respectiv nefiind încheiat cu proprietarii tabulari ai imobilului. Mai mult decât atât, în cuprinsul acestui act s-a prevăzut o clauză referitoare la întabularea în C.F. a dreptului cumpărătorilor însă în cartea funciară a imobilului, sub B+6 şi B+7 s-a notat la data de 18 februarie 1950, respingerea sesizării de predare a moştenirii şi de întabulare a dreptului de proprietate în favoarea pretinşilor succesori ai proprietarilor tabulari.
Ca atare, actul juridic pretins a fi încheiat între moştenitorii foştilor proprietari tabulari şi antecesorul recurenţilor reclamanţi nu a fost niciodată întabulat în cartea funciară şi ca atare nu a transferat proprietatea imobilului.
Dreptul înscris în cartea funciară se prezumă că există în favoarea celui înscris, iar dovada dreptului de proprietate se poate face exclusiv cu întabularea în cartea funciară.
Actele de care se prevalează recurenţii reclamanţi nu au reuşit să răstoarne prezumţia proprietarului tabular al imobilului în cauză.
Faţă de toate aceste considerente, se reţine că aceştia nu au făcut dovada că antecesorul lor a fost proprietar al imobilului disputat şi ca atare, nu întrunesc calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001.
Lămurindu-se această chestiune, esenţială şi primordială, sunt irelevante criticile formulate cu privire la modalitatea de trecere a bunului în proprietatea statului.
Astfel fiind, urmează a se dispune respingerea recursului declarat în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Făcând aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea recurenţilor reclamanţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată suportate în recurs de către intimaţii-pârâţi persoane fizice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.Ş, I.A., C.D.D. şi D.L.V. împotriva deciziei nr. 278/A din 6 februarie 2004 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Obligă în solidar pe reclamanţii D.Ş., I.A., C.D.D. şi D.L.V. să plătească suma de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs pârâţilor solidari D.G., D.T. şi Z.T.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 752/2004. Civil. Daune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 689/2004. Civil → |
|---|
