ICCJ. Decizia nr. 8306/2004. Civil. Legea 10/2001 despăgubiri băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8306
Dosar nr. 7082/2004
Şedinţa publică de la 21 octombrie 2005
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 13 decembrie 2001 S.O. a chemat în judecată prin acţiune ulterior completată şi precizată, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice Suceava, solicitând în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (r.1), măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, pentru imobilul o fabrică de cherestea, utilajele şi instalaţiile acesteia, bunuri preluate de stat, în anul 1949, din patrimoniul autorilor săi (ai reclamantei).
Tribunalul Suceava, secţia civilă, prin sentinţa nr. 754 din 15 octombrie 2003, a admis acţiunea şi a stabilit în favoarea reclamantei dreptul la plata sumei de 1.548.408.400 lei cu titlu de despăgubiri băneşti.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, prin decizia nr. 915 din 7 aprilie 2004, a respins apelurile reclamantei şi pârâtului, cu motivarea că, în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare a bunurilor solicitate nu a fost identificată. S-a reţinut că starea de neidentificare a fost confirmată de SC S. SA Rădăuţi, entitate ulterior notificată ca urmare a răspunsului nr. 1663 din 11 iulie 2001 primit de la Primăria comunei Putna, judeţul Suceava, ca entitate primă notificată. Totodată s-a apreciat că suma reprezentând despăgubirile acordate determinată prin expertiză judiciară, este just stabilită.
Împotriva celor două hotărâri judecătoreşti au declarat recurs ambele părţi, bazat pe motive de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamanta a criticat modul de cuantificare a despăgubirilor (suma datorată fiind de 62.898.983.900 lei), iar pârâtul că instanţele, ignorând împrejurarea că bunurile se află în patrimoniul SC S. SA Rădăuţi, au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În opinia pârâtului, erau incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare nu a fost pusă în dezbaterea părţilor, cu citarea în proces a deţinătorului bunurilor (investit de reclamant şi abilitat să soluţioneze notificarea) şi a primăriei comunei Putna, judeţul Suceava.
Reclamanta a invocat, în apărare, tardivitatea recursului pârâtului.
Recursurile sunt fondate.
Mai întâi, faţă de inexactităţile referitoare la identificarea primitorului, cuprinse în actul de comunicare a deciziei recurate, se constată, prin prisma dispoziţiilor art. 310 C. proc. civ., că recursul pârâtului a fost făcut în termen.
Apoi, potrivit art. 26, renumerotat art. 28 din Legea nr. 10/2001 (r.2), în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului solicitat, va notifica primăria în a cărei rază se află imobilul, ca entitate abilitată prin lege să identifice, în termen de 30 zile unitatea deţinătoare şi să comunice celui îndreptăţit elementele de identificare a acestuia. În accepţiunea alin. (3) al textului menţionat, chemarea în judecată a statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru restituirea imobilului este posibilă în termen de 90 zile de la expirarea termenului de 30 zile dacă comunicarea din partea primăriei nu a fost primită sau de la data comunicării.
Or, în speţă, răspunsul Primăriei Putna (adresa nr. 1663 din 11 iulie 2001) este ferm în sensul că imobilul se află în patrimoniul SC S. SA Rădăuţi (ca deţinător faptic al bunului). Împrejurarea că această entitate, ca unitate deţinătoare de trimitere, neagă prezenţa imobilului în patrimoniul său, nu transformă obligaţiile primăriei şi ale Ministerului, care prin obiectul lor, sunt obligaţii in faciendo (de identificare a deţinătorului imobilului), în obligaţii pecuniare în sarcina statului. Ca tare, condamnarea la despăgubiri este, în speţă, esenţial nelegală. Strict procedural, instanţele erau datoare să pună în dezbaterea părţilor aceste elemente de aplicare corectă a legii şi să decidă, cu participarea în proces a entităţilor implicate în raportul juridic in faciendo, asupra obligaţiei de identificare a deţinătorului bunului. Sine qua non, elementul de identificare a deţinătorului bunului este imanent pentru determinarea, în favoarea reclamantei, a efectelor juridice prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind şi cum în absenţa stabilirii depline a împrejurărilor de fapt esenţiale ale pricinii Înalta Curte nu poate decide, conform art. 314 C. proc. civ., asupra fondului pricinii, se impune admiterea ambelor recursuri şi reformarea hotărârilor atacate, cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare.
Instanţa de trimitere se va conforma dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Admite recursurile declarate de S.O .şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Suceava împotriva deciziei civile nr. 915 din 7 aprilie 2004 a Curţii de Apel Suceava şi a sentinţei nr. 574 din 15 octombrie 2003 a Tribunalului Suceava, casează hotărârile atacate cu trimiterea cauzei la Tribunalul Suceava, spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8458/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 761/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
