Răspundere civilă delictuală. Daune morale produse ca urmare a exercitării abuzive a libertăţii de exprimare. Temei juridic
| Comentarii |
|
Victima care a suferit daune morale, ca urmare a exercitării abuzive a libertăţii de exprimare, are un drept de opţiune între acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ şi cea întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru obligarea editorului la despăgubiri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 1461 din 23 Februarie 2004
Prin acțiunea formulată la 23 noiembrie 2000, I.S. a chemat în judecată SC C. SRL Ploiești, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 200.000.000 lei, cu titlu de "daune morale". în motivarea acțiunii s-a susținut că aceste despăgubiri sunt solicitate ca urmare a lezării onoarei, demnității, reputației și vieții de familie ale reclamantului, în urma afirmațiilor cu conținut insultător și calomniator apărute "într-o serie de articole publicate în ziarul S.C. editat de societatea pârâtă". Ca temei de drept al acțiunii au fost menționate dispozițiile art. 30 alin. (6) și (8) din Constituție, precum și art. 1 din O.U.G. nr. 53/2000.
Inițial, acțiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, iar prin sentința civilă nr. 241 din 10 ianuarie 2001, instanța astfel sesizată a declinat competența de soluționare a cauzei la Tribunalul Prahova.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 170 din 25 iunie 2001, pronunțată de secția civilă a Tribunalului Prahova, a fost respinsă excepția privind lipsa calității sale procesuale pasive, invocată de SC C. SRL Ploiești, acțiunea fiind admisă în parte. Ca urmare, pârâta a fost obligată să îi plătească reclamantului 50.000.000 lei, "reprezentând daune morale" și s-a dispus restituirea către I.S. a sumei de 10.000.000 lei, pe care acesta o consemnase cu titlu de cauțiune, conform art. 2 din O.U.G. nr. 53/2000. Totodată, a fost respinsă "ca nedovedită" cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Apelurile făcute ulterior de reclamant și de pârâtă împotriva acestei sentințe au fost respinse prin decizia civilă nr. 127 din 14 decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă.
Pronunțând această decizie, instanța de apel a subliniat că, în raport cu natura cauzei deduse judecății, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri are o semnificație mai mare decât însăși expresia valorică a obligației astfel configurate. în aceeași ordine de idei, s-a reținut că "în mod corect tribunalul a apreciat la 50 de milioane lei valoarea pecuniară" a despăgubirii, fiind deci nejustificate criticile formulate sub acest aspect în motivarea apelului făcut de reclamant.
în același timp s-a relevat că soluționarea cauzei în fond de către Tribunalul Prahova, după respingerea unei excepții prin care pârâta invocase lipsa competenței materiale a acelei instanțe, s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 181 și art. 725 C. proc. civ., astfel încât repunerea aceleiași chestiuni în discuție cu ocazia motivării apelului făcut de SC C. SRL este lipsita de suport.
Reiterarea de către aceeași pârâtă, în apel, a excepției lipsei calității sale procesuale, excepție fundamentată pe ideea neîntrunirii în speță a cerințelor legale care condiționau eventuala sa responsabilitate juridică în calitatea de comitent pentru fapta prepusului a fost, de asemenea, considerată nefondată de către instanța de recurs. Referitor la acest aspect s-a subliniat că soluționarea cauzei nu poate fi făcută decât în raport cu motivarea în fapt și în drept dată acțiunii, "editorul, în speță pârâta, răspunzând direct, în baza dispozițiilor legale invocate ca temei juridic de către reclamant".
în considerentele deciziei s-a reținut, de asemenea, că:
- soluția instanței de fond este "fundamentată pe ansamblul probelor administrat în cauză și care a fost totodată just interpretat";
- prestigiul profesional și viața familială ale reclamantului "au fost atinse prin publicarea articolelor" în cuprinsul cărora s-a afirmat că acesta ar fi "o persoană incapabilă moral și profesional să ocupe o funcție de director";
- respectivele aserțiuni au fost infirmate prin depoziția martorului audiat de tribunal, precum și prin înscrisurile care atestă rezultatul "verificărilor efectuate de către Inspectoratul Școlar Prahova și Inspectoratul de Politie".
împotriva deciziei astfel pronunțate au declarat recurs SC C. SRL la 15 ianuarie 2002 și reclamantul I.S. la 16 ianuarie 2002, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a înaltei Curți de Casație și Justiție.
în motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., reclamantul a susținut că obligarea pârâtei la plata parțială a daunelor morale solicitate nu corespunde criteriilor reale și concrete care confirmă justețea pretențiilor formulate prin acțiune. în acest context au fost amintite conținutul concret al faptelor imputabile pârâtei, repetarea lor într-o formă tot mai virulentă, amplificarea efectelor determinată de utilizarea în speță a unui instrument mas-media și presiunea morală la care a fost supus reclamantul în plan social, profesional și familial.
Printr-o altă critică s-a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, neținând seama de obiecțiunea reclamantului potrivit căreia se impuneau a fi înlăturate acele înscrisuri probatorii pe care pârâta le-a depus în apel, deși nu fuseseră menționate în motivarea apelului ori în întâmpinare. în susținerea acestui motiv de recurs au fost invocate prevederile art. 114 alin. (2), art. 118 alin. (2), art. 292 și art. 294 C. proc. civ., subliniindu-se că, prin încălcarea acestor texte de lege, pârâta a modificat nepermis cauza juridică a apărărilor invocate în fond.
La rândul său, pârâta SC C. SRL și-a motivat recursul, susținând că decizia atacată intră sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- instanța a încălcat prevederile art. 261 C. proc. civ., omițând să se pronunțe asupra celui de-al treilea motiv al apelului făcut în cauză de aceeași pârâtă;
- cauza a fost judecată în condițiile în care temeiul legal al demersurilor reclamantului nu a fost precizat în suficientă măsură, iar instanțele nu și-au îndeplinit obligațiile de ordin procedural care le reveneau sub acest aspect;
- obligarea editorului la plata unor despăgubiri ca urmare a unor articole apărute în ziarul S.Z. contravine prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în speță nefiind întrunite cerințele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului;
- s-a dat o greșită interpretare probelor administrate în cauză și nu s-a ținut seama de notorietatea împrejurărilor de fapt relatate de ziarul S.Z., notorietate reflectată prin apariția unor articole cu conținut similar în alte publicații locale sau naționale;
- instanța de apel a încălcat prevederile art. 225 C. proc. civ., în sensul că nu a dat eficiență juridică refuzului reclamantului de a răspunde la interogatoriu.
Este, de asemenea, de amintit că atât reclamantul cât și pârâta au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă.
Având a se pronunța asupra recursurilor, Curtea urmează a analiza cu precădere critica formulată de pârâtă în legătură cu neîndeplinirea de către reclamant și respectiv de către instanțe a obligațiilor referitoare la stabilirea temeiului legal al acțiunii.
Este de observat mai întâi că, deși nu sunt străine de natura litigiului dedus judecății, reglementările menționate de reclamant în acțiunea introductivă răspund doar în parte cerințelor art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitoare la obligația indicării "motivelor de drept pe care se întemeiază cererea". Astfel O.U.G. nr. 53/2000 cuprinde dispoziții care se referă în mod preponderent la aspectele procedurale ale soluționării unor litigii civile de natura celui dedus judecății, iar alin. (6) al art. 30 din Constituția României afirmă, la nivel principial, imperativul ca libertatea de exprimare să nu prejudicieze demnitatea, onoarea, viata particulară a persoanei sau dreptul acesteia la propria imagine.
Alin. (8) al art. 30 din Constituția României are la rândul sau doar o eficiență limitată în speță, fiind o normă de principiu care instituie conceptul de răspundere civilă "pentru informația sau creația adusă la cunoștință publică", specificând însă că această răspundere operează numai "în condițiile legii". Această din urmă precizare conținută în textul constituțional a fost ignorată atât de reclamant cu ocazia redactării acțiunii, cât și de instanțele care au procedat la soluționarea cauzei.
Este de amintit că, potrivit art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanțele aveau obligația de a identifica respectiva deficiență de motivare în drept a acțiunii și de a pune în discuția părților acest aspect, pentru ca soluționarea cauzei să se desfășoare într-un cadru procesual corect determinat. în speță, chestiunea a și fost invocată constant, dar nu de instanțe ci de către recurenta pârâtă SC C. SRL, fiind însă înlăturată printr-o greșită aplicare a principiului disponibilității.
Echivocul perpetuat în acest mod a viciat esențial desfășurarea procesului, insuficienta motivare în drept a acțiunii fiind suplinită ad-hoc în diverse modalități. Sunt de amintit în acest sens evocarea de către instanța de fond a prevederilor art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, precum și aprecierea instanței de apel privind incidența în speță a unei forme de răspundere civilă "directă", ceea ce, în termenii doctrinei juridice, constituie o referire la prevederile art. 998 C. civ. în ceea ce o privește pârâta SC C. SRL s-a apărat mai cu seamă în termenii răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului prevăzută de art. 1000 alin. (3) C. civ.
Insuficiența cadrului juridic definit prin acțiune a fost resimțită chiar și de reclamant care, în notele scrise depuse în dosarul de fond s-a referit la răspunderea civilă "delictuală" care ar opera în speță, precum și la similitudinea dintre responsabilitatea pârâtei și aceea a "părții responsabile civilmente în materia dreptului procesual penal". Deși nu sunt nici ele lipsite de echivoc, aceste formulări sugerează că în viziunea reclamatului răspunderea pârâtei ar opera fie în temeiul art. 998, fie în acela al art. 1000 alin. (3) C. civ.
Nu în ultimul rând, este de amintit că aceste două texte de lege au fost în mod constant considerate, de către doctrină ca și de către jurisprudență, ca temeiuri alternative care pot și invocate, după caz, în susținerea cererilor de acordare a unor despăgubiri pentru daune morale produse ca urmare a exercitării abuzive a libertății de exprimare.
Reținând deci că soluționarea apelurilor s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 4 și ale art. 129 C. proc. civ., și că în acest mod s-a adus o restrângere majoră dreptului părților de a-și asigura o apărare adecvată, Curtea conchide că decizia atacată intră sub incidența art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.
Așa fiind, în cauză urmează s-a făcut aplicarea art. 312 alin. (1) și (3) și art. 313 C. proc. civ., în sensul admiterii recursurilor și al casării deciziei, cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță, în vederea rejudecării apelurilor.
Instanța de trimitere va pune cu prioritate în discuție necesitatea precizării temeiului legal al acțiunii. în situația în care reclamantul nu se va conforma în continuare cerințelor art. 112 C. proc. civ. și dispozițiilor din prezenta decizie de casare, instanța urmează a face aplicarea art. 84 și art. 129 C. proc. civ., punând această chestiune în discuția părților și dând acțiunii calificarea juridică conformă prevederilor legale aplicabile în materie. Corespunzător cadrului juridic astfel determinat, instanța de trimitere urmează a analiza și celelalte aspecte critice invocate de părți ca motive de recurs sau de apel.
| ← Revendicare. Obiectul revendicării. Inexistenţa bunului... | Contestaţie în anulare specială. Greşeală materială. Înţeles → |
|---|
