ICCJ. Decizia nr. 1010/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1010
Dosar nr. 3299/200.
Şedinţa publică din 9 februarie 2005
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 548 din 20 noiembrie 2000 Tribunalul Braşov a admis acţiunea formulată de reclamanţii K.A., A.K., K.M., K.C. şi K.D. şi a obligat pârâţii Municipiul Braşov şi RA R. Braşov să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Braşov.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de intervenţie formulată de C.M., C.D., C.M., O.E. şi O.I.
În motivarea sentinţei, în esenţă s-a reţinut că autorii reclamanţilor, K.A. şi A.K., erau exceptaţi de la naţionalizarea efectuată în baza Decretului nr. 92/1950, dată fiind calitatea lor de persoane angajate, caz în care preluarea imobilului în litigiu în patrimoniul Statului Român a fost abuzivă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii şi intervenienţii.
În motivarea apelului, pârâtul Municipiul Braşov a învederat că imobilul în litigiu a fost naţionalizat cu respectarea cerinţelor legale şi a fost vândut intervenienţilor de bună-credinţă.
Pârâtul SC R. SRL Braşov nu a timbrat apelul.
Intervenienţii au susţinut, în esenţă, că autorii reclamanţilor au făcut parte din structurile burgheziei, caz în care, în mod just, imobilul în litigiu a fost naţionalizat şi, ca atare, în mod legal, au dobândit de la stat dreptul de proprietate asupra acestuia, în calitatea lor de cumpărători de bună-credinţă, caz în care în mod greşit le-a fost respinsă cererea de intervenţie.
Prin Decizia nr. 73/A din 19 iulie 2001 Curtea de Apel Braşov a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta SC R. SRL Braşov şi a respins ca neîntemeiate apelurile declarate de pârâtul municipiul Braşov şi intervenienţi.
În motivarea deciziei, în esenţă, s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român, în mod abuziv, de la foştii proprietari care erau exceptaţi de la aplicarea Decretului nr. 92/1992, aspect confirmat şi prin hotărârea nr. 236 din 10 iunie 1997 a Comisiei Judeţene Braşov pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Reţine instanţa de apel că atâta timp cât imobilul a fost preluat fără titlu, acesta nu putea fi înstrăinat intervenienţilor în procedura Legii nr. 112/1995, întrucât dispoziţiile actului normativ menţionat sunt aplicabile numai în cazul imobilelor preluate cu titlu, caz în care, apărarea intervenienţilor privitoare la buna lor credinţă, dar fundamentată pe necunoaşterea legii nu poate fi primită.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Municipiului Braşov şi intervenienţii reiterând susţinerile din apel.
Prin Decizia nr. 3900 din 6 noiembrie 2002 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti.
Prin aceeaşi decizie a fost admis recursul declarat de intervenienţi, a fost casată Decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
În motivarea deciziei, în esenţă, s-a reţinut că imobilul în litigiu, situat în municipiul Braşov, a fost naţionalizat, în mod abuziv, întrucât autorii reclamanţilor, în calitatea lor de angajaţi, erau exceptaţi de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, caz în care recursul declarat de pârât este neîntemeiat.
Referitor la recursurile declarate de intervenienţi, instanţa de recurs a apreciat că, în mod eronat, instanţa de apel, nu a verificat apărarea acestora referitoare la buna lor credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Ca atare, instanţa a apreciat că se impune admiterea recursului intervenienţilor şi a casat Decizia recurată dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să ordone probe din care să rezulte dacă intervenienţii au fost cumpărători de bună ori rea credinţă la momentul la care s-au întocmit contractele de vânzare-cumpărare nr. 134 din 4 noiembrie 1996, nr. 135 din 14 noiembrie 1996 şi nr. 63 din 16 octombrie 1996.
Curtea de Apel Braşov, reinvestită cu judecata cauzei, prin Decizia civilă nr. 17/Ap din 28 februarie 2003 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de intervenienţi împotriva sentinţei civile nr. 548/2000 a Tribunalului Braşov.
În motivarea deciziei, în esenţă, s-a reţinut că, atâta timp cât s-a constatat că titlul statului nu a fost valabil, acesta nu putea transmite ceea ce nu avea în proprietatea intervenienţilor, cu menţiunea că, această chestiune de drept exclude, în opinia instanţei de apel, examinarea bunei-credinţe.
Cum însă, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie asupra problemelor de drept dezlegate, instanţa de apel procedează la o analiză a acestei elementelor bunei credinţe.
Astfel, curtea de apel reţine că necunoaşterea legii ori simpla ignoranţă nu este suficientă pentru a da naştere bunei-credinţe.
Constată instanţa că, în cauza dedusă judecăţii, vânzătorul nu a fost de bună-credinţă însă, de asemenea, cumpărătorii au fost de rea-credinţă în condiţiile în care, deşi au putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului lor au încheiat contractele de vânzare-cumpărare pe care le invocă, în prezenta cauză, drept titluri de proprietate.
Totodată, se reţine că, privarea de proprietate, astfel cum a reţinut, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate realiza decât în condiţiile speciale determinate de interesul public care, în speţa dedusă judecăţii, este inexistent.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienţii invocând incidenţa art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În motivarea recursului intervenienţii arată că instanţa de apel, administrând doar proba cu înscrisuri, nu a respectat hotărârea de casare care era obligatorie, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Susţin intervenienţii că prin actele depuse au dovedit că au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, cerinţă prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, caz în care contractele de vânzare-cumpărare au fost valabil încheiate.
Mai mult, intervenienţii arată că, la momentul cumpărării imobilului, în cartea funciară era înscris dreptul de proprietate al Statului Român, situaţie în care, în raport de dispoziţiile art. 32-33 din Decretul Lege nr. 115/1938, nu puteau fi evinşi din cauza viciilor pe care le avea titlul vânzătorului.
Reiterează intervenienţii susţinerea potrivit căreia atâta timp cât foştii proprietari, în cererea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, au solicitat doar plata de despăgubiri, nu şi restituirea în natură, contractele de vânzare-cumpărare au fost valabil încheiate şi cu bună-credinţă.
Analizând recursul curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, intervenienţii invocă că au dobândit imobilul în litigiu, în proprietate, cu bună-credinţă iar în conflictul de interese legitime dintre adevăraţii proprietari şi ei, subdobânditorii de bună-credinţă, instanţele judecătoreşti trebuiau să acorde preferabilitate dreptului lor.
Or, referitor la acest aspect, este de observat că nici practica judiciară şi nici doctrina nu au înţeles să recunoască, în toate cazurile, eficienţă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are.
Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă, în baza unor raţiuni de preocupare pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
Din punct de vedere juridic, soluţia şi-a găsit suport în raţiuni de ordin pragmatic concretizate în principiul validităţii aparenţei de drept a cărui incidenţă presupune întrunirea a două condiţii, anume: eroarea cumpărătorului cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului precum şi buna-credinţă a cumpărătorului care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
În speţa dedusă judecăţii aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
Astfel, aşa cum rezultă şi din menţiunile registrelor de publicitate imobiliară, invocate de către recurente, imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul Statul Român prin naţionalizare, în aceste registre fiind înscrise menţiunile referitoare la foştii titulari ai dreptului de proprietate, K.A. (sub B 3, 5) şi K.I.A. şi B. (sub B 4, 6), cumpărare cât şi cele referitoare la următorul proprietar, anume, Ministerului Silviculturii şi Industriei Lemnului, prin Î.S.E.I.L. Braşov, cu „titlu de drept naţionalizare" .
Împrejurarea că, după anul 1990, bunurile, îndeosebi terenuri şi construcţii, de care foştii proprietari au fost deposedaţi de statul comunist, făceau obiectul unor proceduri de restituire către aceştia sau moştenitorii lor, date fiind dezbaterile care au avut loc la nivelul întregii societăţi, era un fapt notoriu cunoscut de către persoanele interesate.
De altminteri, prin Legea nr. 112/1995 invocată de către intervenienţi ca temei juridic al cumpărării, astfel cum rezultă şi din titlul acesteia, s-a instituit o procedură pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
Este de observat că la această procedură au apelat atât reclamanţii cât şi intervenienţii, ambele părţi cunoscând situaţia imobilului, anume aceea de imobil cu destinaţia de locuinţă, trecut în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945.
Or, cu minime diligenţe intervenienţii, care au depus cereri de cumpărare a apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriaşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, aveau posibilitatea să ia cunoştinţă că, în cadrul aceleiaşi proceduri, moştenitorii foştilor proprietari au cerut, încă din data de 23 iulie 1996, măsuri reparatorii, şi ca atare că se efectuau verificări pentru a se stabili dacă imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român cu titlu, caz în care erau incidente, pentru toate părţile implicate în procedură dispoziţiile acestui act normativ, ori fără titlu, caz în care imobilul nu mai cădea sub incidenţa acestui act normativ.
Aşa fiind, în mod just, instanţele au reţinut că intervenienţii nu pot invoca buna-credinţă pentru a se acorda preferabilitate titlului lor de proprietate, date fiind momentele la care au încheiat contractele de vânzare, anume, 4 noiembrie, 14 noiembrie şi 16 octombrie 1996, adică ulterior formulării de către foştii proprietari de cereri pentru măsuri reparatorii, precum şi faptul că, nu pot invoca o eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, invincibilă, imposibil de prevăzut şi de înlăturat.
Ca atare, intervenienţii nu se pot apăra deci, cu succes, invocând faptul că sunt subdobânditori de bună-credinţă, deoarece puteau să cunoască mai înainte de cumpărare situaţia juridică a imobilului, simpla neinformare ori ignoranţa cu referire la o atare situaţie nefiind de natură să scuze eroarea în care au căzut.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, reţinând şi că instanţa de apel s-a conformat deciziei de casare, urmează a constata că recursul declarat de intervenienţi este nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienţii C.M.C., O.I., O.M., C.D. şi C.M. împotriva deciziei civile nr. 17/Ap din 28 februarie 2003 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Obligă pe recurenţii-intervenienţi la 12.258.680 lei cheltuieli de judecată din recurs către reclamanţii-intimaţii K.D., A.K., K.A., K.C. şi K.M..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10090/2005. Civil. Contestaţie în anulare | ICCJ. Decizia nr. 10117/2005. Civil. Conflict negativ de... → |
|---|
