ICCJ. Decizia nr. 1073/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1073
Dosar nr. 4009/2005
nr. 16406/1/2005
Şedinţa publică din 1 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii B.G., B.I., O.A. şi C.E. au solicitat Tribunalului Caraş-Severin, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 3440/C/2004, anularea dispoziţiei de restituire în natură nr. 1408/2004 emisă de pârâta Primăria Municipiului Caransebeş în favoarea pârâtei V.M. cu privire la imobilul evidenţiat în C.F. Caransebeş, nr.topo 1447/I şi obligarea primei pârâte la încheierea contractelor de închiriere conform OUG nr. 8/2004.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 2439/2004, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale „active" a Primăriei Municipiului Caransebeş pentru petitul privind prelungirea contractelor de închiriere în baza cărora reclamanţii deţin imobilul restituit în natură pârâtei V.M. şi a respins ca neîntemeiată „acţiunea în contencios administrativ" privind anularea dispoziţiei de restituire.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanţi, potrivit deciziei civile nr. 36 din 12 ianuarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, în dosarul nr. 10058/C/2004.
Pentru a adopta această soluţie instanţele au reţinut în esenţă că, potrivit actelor de stare civilă şi certificatelor de moştenitor depuse la dosar (producătoare de efecte juridice, în măsura în care nu au fost anulate în instanţă), pârâta V.A.M. este succesoare în linie directă a proprietarelor tabulare ale imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950 şi, astfel, are calitate de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei au declarat recurs apelanţii reclamanţi B.G. şi B.I., criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., în dezbaterea cărora au reiterat criticile invocate prin motivele de apel, în sensul că intimata V.A., contrar menţiunilor din certificatul de calitate de moştenitor nr. 123/2004 emis de BNP R.L.A., nu este moştenitoarea legală a proprietarilor naţionalizaţi în baza Decretului nr. 92/1950, fapt care rezultă cu certitudine din actele de stare civilă depuse la dosar, incorect analizate de instanţele anterioare, precum şi din împrejurarea că şi Prefectura judeţului Caraş-Severin a solicitat revocarea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului.
La termenul de dezbateri, Curtea a pus în discuţia părţilor, din oficiu, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată şi, implicit, competenţa materială pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei.
În interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, practica judiciară a conturat soluţia potrivit căreia terţele persoane nu au calea contestaţiei îndreptate împotriva dispoziţiei sau deciziei de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din legea specială de reparaţie.
Această interpretare este cu atât mai mult justificată, în raport cu actuala reglementare a art. 24 alin. (31) (introdus prin Legea nr. 247/2005), conform căruia numai persoana care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură a unui imobil ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate controla dispoziţia de respingere a notificării la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
Reclamanţii, care îşi justifică în prezenta cauză calitatea procesuală şi interesul prin invocarea unor drepturi locative asupra imobilului restituit pârâtei persoană fizică, nu au calea procedurii speciale în justiţie, prevăzută de art. 24 din Legea 10/2001.
În acelaşi timp, acestora nu li se poate îngrădi accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, prin negarea dreptului de a ataca în justiţie dispoziţia de restituire în natură care, conform prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 constituie titlu de proprietate cu „forţa probantă a unui înscris autentic".
În acest context, indiferent de modul cum este intitulată, potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., instanţele de judecată au obligaţia să interpreteze adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în speţă cererea reprezentând o acţiune de drept comun, formulată potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (1) şi art. 112 C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) C. proc. civ., judecătoriile soluţionează în primă instanţă „toate cererile şi procesele, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe".
Textul instituie regula jurisdicţiei de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea competenţei de atribuţiune a judecătoriilor trebuie să fie expresă şi limitativă.
Normele de competenţă fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsură în care codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în primă instanţă a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei.
În prezenta cauză, nici dispoziţiile art. 2 C. proc. civ., nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea acţiunilor directe formulate de terţe persoane împotriva dispoziţiei de restituire în natură, examinată conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 ca şi titlu de proprietate, împrejurare în raport cu care Curtea constată că, în temeiul dispoziţiilor art. 1 C. proc. civ., competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
Pentru considerentele prezentate, în temeiul art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul în limita motivului de ordine publică invocat din oficiu conform dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., să caseze hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele anterioare şi să trimită cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Judecătoria Caransebeş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.G. şi B.I. împotriva deciziei nr. 36 din 12 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Timişoara.
Casează Decizia, precum şi sentinţa civilă nr. 2439 din 21 septembrie 2004 a Tribunalului Caraş Severin şi trimite cauza, spre competentă soluţionare la Judecătoria Caransebeş, ca primă instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1172/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 982/2005. Civil → |
|---|
