ICCJ. Decizia nr. 1158/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1158
Dosar nr. 23819/1/2005
nr. vechi 7534/2005
Şedinţa publică din 2 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 iulie 2004 reclamantul B.A.G.M. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 292 din 30 aprilie 2004, prin care pârâta A.V.A.S. a respins notificarea reclamantului privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 1578 mp, situat în Piatra Neamţ, judeţul Neamţ.
Prin sentinţa civilă nr. 952 din 1 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia tardivităţii contestaţiei invocată de pârâtă, precum şi contestaţia, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Decizia contestată a fost comunicată reclamantului la data de 23 iunie 2004, iar acesta a înregistrat la tribunal contestaţia la data de 20 iulie 2004, deci în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Reclamantul nu a făcut însă dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul pentru care solicită măsuri reparatorii, deşi avea obligaţia să depună acte doveditoare în acest sens, conform art. 22 din legea nr. 10/2001.
Astfel, reclamantul a depus la dosar numai un certificat de moştenitor de pe urma defunctului său tată, B.D., decedat la 6 iulie 1963, în care se menţionează că defunctul a deţinut un teren, loc de casă în Piatra Neamţ, în suprafaţă de 1587 mp, în baza unui act de donaţie.
Acest certificat atestă însă numai calitatea de moştenitor a reclamantului, alături de mama sa B.F. şi nu face dovada dreptului de proprietate cu privire la construcţie şi teren.
Prin Decizia civilă nr. 107 A din 12 aprilie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, cu următoarea motivare:
Din copia actului de donaţie pe care reclamantul a depus-o la dosar rezultă că în anul 1947 R.B. a donat fiului său B.D. un teren în suprafaţă de 5300 mp situat în Piatra Neamţ.
Solicitând măsuri reparatorii pentru imobilul din str. B. nr. 23, reclamantul avea obligaţia de a proba, în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi al art. 1169 C. civ., că pe cale succesorală s-a transmis în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
Altfel spus, reclamantul, avea obligaţia de a dovedi identitatea dintre imobilul situat în str. C. nr. 21 şi cel din str. B. nr. 23; or, reclamantul a susţinut că certificatul de moştenitor depus la dosar face dovada dreptului de proprietate conform art. 22 din HG nr. 498/2003.
Instanţa nu a primit această susţinere, arătând că certificatul face dovada calităţii de moştenitor, şi nu pe aceea de proprietar, iar, pe de altă parte, în acest certificat se menţionează un imobil din str. B. nr. 43, şi nu din str. B. nr. 23, cum se precizează în notificare.
Curtea a mai reţinut că, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, nu se mai puteau propune şi negocia măsurile reparatorii şi modalităţile de acordare a acestora, la care se referă reclamantul în motivele de apel.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, formulând următoarele critici:
Deşi conform art. 644 C. civ. succesiunea este unul din modurile de dobândire a proprietăţii, iar art. 22.1 din HG nr. 498/2003 enumeră printre actele apte să facă dovada dreptului de proprietate conform Legii nr. 10/2001 şi certificatul de moştenitor, instanţa nu a ţinut seama de aceste texte de lege, depăşindu-şi atribuţiile, ceea ce atrage casarea hotărârii conform art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Recurentul a mai depus la dosar o serie de înscrisuri din care rezultă dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, dar instanţa de apel nu le-a luat în considerare, ceea ce constituie motiv de recurs potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Astfel, adeverinţele nr. 21 din 3 ianuarie 1964, 13137 din 8 mai 1964 şi 21746/6 august 1964 emise de Secţia Financiară din Piatra Neamţ atestă faptul că tatăl reclamantului a posedat un imobil în str. B. nr. 23, care a intrat în posesia reclamantului şi a mamei sale B.F.
De asemenea, adresa nr. 9249 din 8 mai 2003 emisă de Primăria din Piatra Neamţ atestă că acest imobil a fost preluat prin Decretul nr. 540/1973.
Recurentul mai arată că în registrul agricol pe anii 1958-1964 tatăl său figura cu un imobil în str. S. nr. 23 C din Piatra Neamţ, identic, ca valoare a clădirii şi ca suprafaţă a terenului, cu cel din certificatul de moştenitor şi din adeverinţele menţionate.
În recurs, recurentul a depus înscrisuri noi conform art. 305 C. proc. civ.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că notificarea a fost corect soluţionată în raport de actele depuse la dosar în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, care este un termen de decădere.
Intimata susţine că actele depuse peste acest termen, inclusiv în instanţă, nu pot fi luate în considerare.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate de recurent Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece pretinsa încălcare a dispoziţiilor legale menţionate nu poate reprezenta o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, adică exercitarea de către instanţa de judecată a unei atribuţii care aparţine altei puteri în stat.
Pe de altă parte, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 644 c. civ. şi art. 22.1 din HG nr. 498/2003, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când a arătat, în mod corect, că certificatul de moştenitor nu face dovada calităţii de proprietar, ci doar pe aceea a calităţii de moştenitor.
Însă, în raport de actele depuse la dosar în instanţa de apel şi ignorate de aceasta, de actele depuse la dosar în recurs şi de noile dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi-l va admite, în baza art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei, ca şi la data declarării recursului, pentru următoarele considerente:
În primul rând, nu poate fi primit punctul de vedere al intimatei, potrivit căruia actele depuse după termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu mai pot fi luate în considerare la soluţionarea cauzei.
Este adevărat că art. 23 din aceeaşi lege prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) pot fi depuse până la data soluţionării notificării", dar aceasta nu înseamnă că în faza de judecată, ulterioară procedurii administrative, persoana care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii nu poate administra probele pe care le consideră relevante în dovedirea pretenţiilor.
A admite că dispoziţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării poate fi atacată în instanţă pe calea contestaţiei, a apelului şi, respectiv, a recursului, dar fără ca partea să poată completa probatoriul administrat în procedura administrativă, ar însemna să se recunoască doar un acces formal la justiţie, ceea ce ar fi contrar art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înscrisurile reprezintă o probă admisibilă în toate cele trei faze procesuale, aşa încât ele vor fi avute în vedere la pronunţarea prezentei decizii, analiza acestora urmând să se facă din perspectiva art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Textul de lege menţionat prevede în alin. (1) că „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive". Mai departe, „în aplicarea prevederilor alin. 1 şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."
În tabelul-anexă la Decretul de expropriere nr. 540/1973 figurează la poziţia 7 reclamantul B.A.G.M., alături de mama sa B.F., cu un imobil expropriat în str. B. nr. 15, terenul având o suprafaţă de 1587 mp, iar construcţia o suprafaţă de 419,30 mp, ceea ce creează prezumţia că reclamantul şi mama sa erau la acea dată proprietarii imobilului expropriat.
Toate celelalte acte depuse la dosar nu fac dovada contrară, ci dimpotrivă, confirmă această situaţie.
Curtea de apel a reţinut că în certificatul de moştenitor de care se prevalează reclamantul, eliberat de pe urma tatălui său, figurează un imobil în str. B. nr. 43, iar notificarea se referă al un imobil din str. B. nr. 23 şi că reclamantul nu face dovada identităţii de imobil.
În realitate, din actele depuse la dosar în apel rezultă că imobilul donat de B.R. fiului său B.D., moştenit apoi de reclamant în calitate de fiu şi de soţia supravieţuitoare şi preluat de la aceştia prin expropriere, a purtat de-a lungul timpului diferite numere poştale, iar numele arterei de circulaţie s-a schimbat de mai multe ori.
Prin actul de donaţie întocmit la 3 martie 1947, R.N.B. donează fiului său D.N.B. un teren în suprafaţă de 5 300 mp situat în str. C. nr. 21 din Piatra Neamţ, pe care se află construită o casă din bârne pe soclu de piatră, cu cinci încăperi şi dependinţe.
În perioada 1947-1954 B.R. a continuat să figureze cu rol fiscal pentru imobil, aşa cum se arată în adeverinţa nr. 26697 din 15 februarie 2004 eliberată de Consiliul local, direcţia taxe şi impozite Piatra Nemţ, iar imobilul din str. R. nr. 21 a corespuns celui de la nr. 23 pe str. S.
Adeverinţa nr. 17799 din 24 mai 2005 eliberată de Primarul municipiului Piatra Neamţ atestă că, potrivit nomenclatorului stradal în perioada 1948-1963, bulevardul D. a purtat numele S. sau B.
Astfel se explică faptul că în certificatul de moştenitor eliberat în urma decesului lui B.D., imobilul moştenit de reclamant împreună cu mama sa apare ca fiind situat pe strada B.
Despre teren se menţionează că a fost dobândit de defunct prin actul de donaţie nr. 382/1947 şi că ar fi fost situat pe str. B. la nr. 43; casa menţionată în certificat corespunde, ca descriere, celei din actul de donaţie şi figurează la nr. 23 pe aceeaşi stradă. Cum nu era fizic posibil ca respectiva construcţie să se afle pe alt teren decât cel pe care se situa la momentul donaţiei, rezultă că în certificat s-a strecurat o eroare în ceea ce priveşte numărul poştal al terenului. Acest fapt este confirmat şi de adeverinţa nr. 21748 din 6 august 1964 prin care fostul Sfat popular al oraşului Piatra Neamţ, secţiunea financiară comunica F.B. şi lui A.B., reclamantul din speţă, care este preţul rezultat în urma reevaluării imobilului din str. B. nr. 23.
Acelaşi imobil a purtat apoi numărul poştal 15 pe strada B., aşa cum se arată în adeverinţa nr. 10785 din 14 aprilie 2005 eliberată de primarul municipiului Piatra Neamţ, în care se precizează că locuinţa care figura conform ridicărilor topografice din anul 1970 pe str. B. nr. 15 corespunde celei care figura în anul 1921 la nr. 21 pe strada C.
Din coroborarea tuturor acestor dovezi rezultă că reclamantul a avut în proprietate un imobil compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 1587 mp în oraşul Piatra Neamţ, care i-a fost preluat de stat în anul 1973 prin expropriere şi, prin urmare, are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri în baza art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Limitându-se la a stabili că reclamantul nu justifică o astfel de calitate, curtea de apel nu a mai analizat criticile referitoare la măsurile reparatorii şi modalităţile de acordare a acestora, formulate de reclamant.
Totodată, nu a procedat la identificarea terenului în litigiu printr-o expertiză de specialitate.
Despre acest teren, expropriat de la reclamant prin Decretul nr. 540/ 1973 se arată în adeverinţa nr. 177799 din 24 mai 2005 eliberată de primarul municipiului Piatra Neamţ că ar fi ocupată astfel: 750 mp parcare, alei acces carosabil, spaţii verzi şi 850 mp Hotel Central. De asemenea, se arată că ar aparţine unei societăţi comerciale integral privatizate.
Pentru verificarea situaţiei de fapt se impune însă efectuarea unei expertize de specialitate, care să identifice terenul expropriat de la reclamant şi starea acestuia în prezent, pentru a se putea aprecia asupra măsurilor reparatorii de care poate beneficia reclamantul conform Legii nr. 10/2001.
Pentru administrarea acestei probe şi pentru verificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia şi, în baza art. 312 alin. (3) şi art. 314 C. proc. civ., va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul B.A.G.M. împotriva deciziei civile nr. 107/A din 12 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1267/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 998/2005. Civil → |
|---|
