ICCJ. Decizia nr. 1214/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1214
Dosar nr. 10323/200.
Şedinţa publică din 17 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 9167 din 17 septembrie 2003, Judecătoria Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamantul C.N. în contradictoriu cu pârâtul S.N.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că terenul reclamantului nu reprezintă un loc înfundat, în condiţiile în care accesul la calea publică se face printr-un drum impracticabil, dare care cu cheltuieli ar putea deveni practicabil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, susţinând că expertiza tehnică a confirmat faptul că terenul său are caracter de loc înfundat şi că există posibilitatea de a se amplasa o servitute de trecere pe terenul pârâtului.
Reclamantul a mai susţinut că în mod nejustificat, instanţa a considerat că dispoziţiile martorilor au o mai mare valoare probantă, câtă vreme aceştia au declarat că accesul pe terenul său se poate face printr-un drum impracticabil.
Prin Decizia civilă nr. 111 din 10 februarie 2004, Curtea de Apel Iaşi a respins apelul declarat de reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul proprietatea reclamantului nu este înfundat, cu motivarea că din titlul de proprietate al autorului său rezultă că terenul are următoarele vecinătăţi: la nord – şes, la est – I.A., la sud – drum comunal şi la vest – A.N.".
Instanţa a avut în vedere şi nota de constatare încheiate la 11 decembrie 2001 de către Comisia comunală Mogoşeşti care atestă că pentru toţi proprietarii de teren din tarlaua C 3, care nu au acces la şoseaua comunală, s-a creat un drum de exploatare, în partea de est a tarlalei, între arabil şi păşune.
Instanţa de apel a înlăturat concluziile expertizei, potrivit cărora drumul de exploatare reprezintă de fapt fâneaţa, apreciind că celelalte probe administrate contrazic concluziile expertului.
Totodată instanţa al mai reţinut că reclamantul nu se învecinează în mod direct cu S.N.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, formulând următoarele critici:
Instanţa a aplicat greşit şi a interpretat eronat dispoziţiile legale referitoare la instituirea servituţilor de teren cât şi la înţelesul juridic al termenului de „loc înfundat" şi a acordat valoare absolută declaraţiilor martorilor, respingând apelul cu unica motivare că declaraţiile martorilor nu se coroborează cu menţiunile expertizei, din care rezultă că drumul de exploatare reprezintă de fapt fâneaţă.
Prin întâmpinare, pârâtul C.N. a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu prevederile art. 3021 C. proc. civ., cu motivarea că cererea de recurs nu cuprinde numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor.
Pârâtul a invocat şi nulitatea prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că motivele de recurs invocate nu se încadrează în cele restrictiv prevăzute de art.304 din acelaşi cod.
Excepţiile invocate de pârât vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.
Cererea de recurs cuprinde menţiunile prevăzute la art. 3011 C. proc. civ., mai puţin aceea privind domiciliul pârâtului. Lipsa acestor menţiuni nu este de natură să atragă sancţiunea nulităţii, câtă vreme domiciliul pârâtului rezultă din dosar, acestuia fiindu-i comunicat recursul la adresa indicată.
Excepţia privind nulitatea recursului este de asemenea nefondată, întrucât, deşi reclamantul nu şi-a întemeiat în drept recursul, criticile formulate fac posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Recursul formulat de reclamant va fi respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 616 C. civ. „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
Prin loc înfundat, se înţelege acel teren care este înconjurat de alte proprietăţi, fără ca titularul dreptului de proprietate asupra fondului dominant să aibă vreo altă posibilitate de ieşire la calea publică.
În speţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, terenul proprietatea reclamantului nu are caracter de loc înfundat, câtă vreme din titlul de proprietate al autorului său, rezultă că terenul se învecinează la sud cu drumul comunal.
În plus, nota de constatare încheiată la 11 decembrie 2001 de către comisia comunală Mogoşeşti de aplicare a Legii nr. 18/1991, avută în vedere de instanţă, atestă că pentru toţi proprietarii de teren din tarlaua 23, care nu au acces la şoseaua comunală, s-a creat un drum de exploatare, în partea de est a tarlalei, între arabil şi păşune.
Mai trebuie observat că, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel fondul dominant nu se învecinează în mod direct cu fondul aservit, deoarece, pentru ca reclamantul să ajungă la terenul pârâtului, este obligatoriu să traverseze proprietatea numitului A.C.
Planşele nr. 2 şi 3 anexe la raportul de expertiză atestă situaţia mai sus menţionată şi de altfel, chiar expertul, referindu-se la titlurile de proprietate ale părţilor constată că terenurile acestora nu se învecinează.
Aşa fiind, urmează a constata că instanţa a interpretat în mod corect dispoziţiile legale referitoare la instituirea servituţilor de trecere, reţinând că terenul reclamantului nu are caracter de loc înfundat, în sensul art. 616 C. civ.
În motivarea hotărârii, instanţa de apel a avut în vedere toate probele administrate, referindu-se la titlul de proprietate al autorului reclamantului, la nota de constatare întocmită de comisia comunală, la concluziile raportului de expertiză, pe care le-a înlăturat, precum şi la planşele nr. 2 şi 3 anexe la raportul de expertiză, iar critica potrivit căreia instanţa a acordat valoare absolută declaraţiilor martorilor, în detrimentul raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, priveşte modul de apreciere a probelor.
Pentru considerentele ce preced, se va respinge recursul declarat de reclamant.
Conform art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat să-i plătească intimatului 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţiile invocate de intimatul S.N.
Respinge recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei civile nr. 111 din 10 februarie 2004 a Curţii de Apel Iaşi.
Obligă recurentul să-i plătească intimatului suma de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1536/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 969/2005. Civil → |
|---|
