ICCJ. Decizia nr. 1397/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1397
Dosar nr. 2389/200.
Şedinţa publică din 23 februarie 2005.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 4 aprilie 1997, reclamanţii N.V.M. şi N.N.D. au chemat în judecată SC E. SA, cu sediul în Eforie Nord, judeţul Constanţa pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 300 mp situat în oraşul Eforie Nord, bun care în prezent poartă denumirea de Barul Intim.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 27056/1942 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat, tatăl lor V.I.N. a dobândit în proprietate imobilul revendicat, reclamanţii fiind succesorii acestuia conform certificatului de moştenitor nr. 477/1969 eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 Bucureşti. Imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poz.5252 din lista anexă) cu încălcarea legii deoarece autorul reclamanţilor făcea parte din categoria socială a persoanelor exceptate de la aplicarea decretului. Mai afirmă reclamanţii că pârâta nu poate invoca în apărare prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 deoarece bunul revendicat nu face parte legal din patrimoniul său cât timp cel care i l-a înstrăinat, Statul Român, nu a fost proprietarul imobilului.
La data de 22 mai 1997 reclamantul N.V.M. a formulat o precizare de acţiune în care a arătat că fratele său N.N.D. a decedat şi că reclamantul este singurul său moştenitor.
Prin încheierea nr. 1941 din 24 aprilie 1998 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a dispus strămutarea soluţionării procesului de la Judecătoria Constanţa, la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
La 19 aprilie 1999 SC C.S. SRL Constanţa a formulat cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat ca părţile în proces să-i restituie cheltuielile efectuate de intervenientă pentru lucrările de reparaţii capitale şi de modernizare a imobilului pe care îl deţine din 1992 în temeiul unui contract de locaţie de gestiune.
Prin încheierea din 13 mai 1999 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a «respins cererea de intervenţie în nume propriu ca neîntemeiată», iar prin sentinţa civilă nr. 8108 din 3 iunie 1999 aceeaşi instanţă a admis acţiunea reclamantului astfel cum a fost formulată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 1920 din 7 iunie 1999 a admis apelul declarat de pârâta SC E. SA Eforie Nord, a desfiinţat sentinţa judecătorească şi a reţinut cauza pentru soluţionare în primă instanţă, având în vedere competenţa materială după valoare.
În faţa Tribunalului Bucureşti, la data de 13 septembrie 2000, SC C.S. SRL Constanţa a promovat o nouă cerere de intervenţie principală prin care a solicitat contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil şi care au sporit valoarea acestuia, estimate provizoriu la suma de 170.000.000 lei, precum şi instituirea unui drept de retenţie.
Prin încheierea din 27 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenţie sub cuvânt că ea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ., nu a indicat cu claritate obiectul cererii, iar dreptul pe care îl invocă nu ar fi opozabil nici reclamantului şi nici pârâtei.
Prin sentinţa nr. 999 din 4 octombrie 2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul N.V.M. şi a obligat pe pârâta SC E. SA Eforie Nord să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului imobilul format din construcţie tip vilă (denumită vila INTIM) şi terenul aferent în suprafaţă de 300 mp, situat pe faleza oraşului Eforie Nord, Judeţul Constanţa.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâta SC E. SA Eforie Nord şi de intervenienta SC C.S. SRL Constanţa au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 184/A din 5 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti, cu referire la recursul pârâtei, a reţinut că mobilul revendicat, compus din teren de 300 mp şi construcţie tip vilă, a fost dobândit în proprietate de N.V. şi N.M. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 27056/1942 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat. La data naţionalizării locuinţa era folosită drept casă de vacanţă, iar N.V., cel pe numele căruia a operat naţionalizarea, era inginer la Întreprinderea de Construcţii Bucureşti şi se încadra în categoriile de persoane exceptate de la naţionalizare, potrivit art. II din Decretul 92/1950.
N.M. a decedat la 1 decembrie 1967, iar N.V. la 16 octombrie 1969, succesorii celor doi fiind N.V.M. şi N.D.D., iar acesta din urmă a decedat şi el, printr-o tranzacţie încheiată, anterior cu reclamantul, a declarat că este de acord ca întreaga masă succesorală să revină reclamantului.
Cu referire la apelul intervenientei s-a motivat că în mod corect cererea de intervenţie a fost respinsă în principiu, întrucât nu au fost îndeplinite cerinţele art. 49 C. proc. civ., intervenienta putând să-şi valorifice pretenţiile pe calea unei acţiuni separate după ce reclamantul va intra în posesia bunului revendicat.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a confiscat soluţia tribunalului , în termen legal au declarat recurs pârâta SC E. SA Eforie Nord şi intervenienta SC C.S. SRL Constanţa.
În motivarea recursului pârâta a susţinut următoarele critici: în mod greşit instanţele au apreciat că fără temei şi în mod nelegal imobilul a fost preluat de către stat, iar prin retrocedarea bunului , instanţele şi-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; instanţa de apel nu a făcut nici o referire la motivele invocate de pârâtă privind aplicarea Legii nr. 10/2001; în mod greşit s-a dispus restituirea în natură a imobilului deoarece trebuiau aplicate prevederile art. 18 alin. (1), lit.c), art. 27 şi art. 47 din Legea nr. 10/2001; instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la probele depuse în apărare de pârâtă cu referire la titlul de proprietate în temeiul căruia societatea deţine imobilul şi anume HG nr. 1041/1990 şi Ordonanţa Ministrului Turismului nr. 154/1991 cu anexele ce cuprind imobilele ce intră în patrimoniul societăţii; nu s-a procedat la o identificare corectă a imobilului.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Imobilul revendicat de reclamant , compus din construcţie tip vilă şi teren în suprafaţă de 300 mp, situat în oraşul Eforie Nord judeţul Constanţa a fost dobândit în proprietate de părinţii reclamantului, M.V.N. şi V.I.N., în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 27056 din 12 septembrie 1942 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat, şi transcris la grefa Tribunalului Constanţa, secţia a III-a, sub nr. 640 din 22 aprilie 1943 (dosar nr. 4835/1997 al Judecătoriei Constanţa).
Reclamantul N.V.M. este unicul succesor al defuncţilor săi părinţi M.V.N. şi V.I.N. precum şi al fratelui său N.D.D., aspect reţinut cu caracter irevocabil prin Decizia nr. 3372 din 4 iulie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, proces în care acelaşi reclamant a revendicat imobilul părinţilor săi din Bucureşti.
Potrivit art. II din Decretul 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, nu intră în prevederile acestui act normativ şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor, profesionişti, pensionarilor. Pe cale de consecinţă , instanţele de fond şi de apel au reţinut corect că tatăl reclamantului, inginer la Întreprinderea de Construcţii Bucureşti, făcând parte din categoria socială a intelectualilor profesionişti, era o persoană exceptată de la naţionalizare. În aceste condiţii, imobilul proprietatea acestuia, situat în Oraşul Eforie Nord, nu a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.
Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de către foştii proprietari sau succesorii acestora, iar potrivit alin. (3) din acelaşi articol, instanţele judecătoreşti sub competente să stabilească valabilitatea titlului; situaţie în care se constată că reproşul adus tribunalului şi Curţii de Apel Bucureşti că restituind nemişcătorul, ar fi depăşit atributele puterii judecătoreşti, este neîntemeiat.
Cu privire la motivele de casare prin care pârâta reproşează instanţelor că nu au aplicat la speţa dedusă judecăţii prevederile Legii nr. 10/2001, se constată că această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 16 ianuarie 2001 şi a fost publicată în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001. Reclamantul a promovat prezenta acţiune în revendicare la data de 4 aprilie 1997.
Unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc în practică, după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul constituţional şi de drept civil în acelaşi timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ.
Nici prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu , mai mult, l-a consacrat şi l-a recunoscut în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată, prevederile acesteia sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei.
Este evident, în speţă, că instanţele au interpretat corect această prevedere, deoarece aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoana îndreptăţită (reclamantul) îşi exprima în mod neechivoc voinţa, fie în sensul renunţării la prezenta judecată, începută la data de 4 aprilie 1997 potrivit dreptului comun, fie cerând suspendarea acestei judecăţi.
Pe cale de consecinţă, reproşul adus de pârâtă instanţelor în sensul că nu au aplicat dispoziţiile legii civile noi unui proces început şi finalizat la instanţa de fond (4 octombrie 2000) mai înainte de adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se priveşte ca nefondat, întrucât, într-o soluţie contrară s-ar încălca principiul constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii civile.
Cu referire la motivul de recurs prin care pârâta susţine că instanţele nu au ţinut seama de HG nr. 1041/1990 şi Ordonanţa Ministrului Turismului nr. 154/1991 şi că aceste acte ar reprezenta titlul său de proprietate asupra nemişcătorului, solicitarea nu este întemeiată cât timp, aşa cum s-a demonstrat mai sus, statul care a transmis bunul pârâtei nu a avut constituit asupra lui un titlu valabil.
De altfel, art. 645 C. civ. prevede că proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau încorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune.
Pe cale de consecinţă, nici Statul şi nici pârâta subdobânditoare nu a putut dobândi proprietatea asupra bunului prin Hotărâre de Guvern sau Ordin al unui minister, deoarece acestea nu sunt legi în sensul art. 645 C. civ., întrucât ele se emit în baza şi pentru aplicarea legilor.
Imobilul revendicat de reclamant a fost corect identificat prin expertiza tehnică judiciară întocmită de ing. C.C. din dispoziţia instanţei de fond.
Faţă de cele ce preced, recursul declarat de pârâtă se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
Cu privire la recursul declarat de intervenienta SC C.S. SRL Constanţa se constată că prin încheierea din 30 ianuarie 2002 i s-a pus în vedere acestei părţi obligaţia de a plăti taxe judiciare de timbru şi timbrul judiciar la valoarea pretenţiilor solicitate, obligaţie ce a vizat atât fazele procesuale anterioare , cât şi pe acea a recursului şi cu toate că intervenientei i s-a adus la cunoştinţă în scris această obligaţie legală, ea nu s-a conformat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 146 din 29 iulie 1997 acţiunile, cererile şi căile de atac introduse la instanţele judecătoreşti, cu excepţiile prevăzute de lege se timbrează în raport cu criteriile stabilite de art. 2 şi art. 3 din lege, iar art. 20 stipulează că taxele de timbru se plătesc anticipat şi neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea cererii sau acţiunii:
Aceleaşi prevederi sunt cuprinse şi în OG nr. 32 din 18 august 1997, cu modificările ulterioare, referitoare la timbrul judiciar.
Chiar dacă soluţia dată de instanţe cererii de intervenţie principală este greşită, ea nu poate fi reformată cât timp intervenienta nu a timbrat cererea de recurs şi având în vedere prevalenţa acestei obligaţii, recursul intervenientei va fi anulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA Eforie Nord împotriva deciziei nr. 184 A din 5 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de intervenienta SC C.S. SRL Constanţa împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8663/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1024/2005. Civil → |
|---|
