ICCJ. Decizia nr. 1556/2005. Civil. Revendicare imobiliara. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1556
Dosar nr. 21877/1/2005
(Nr. vechi 6560/2005)
Şedinţa publică din 20 februarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 13 februarie 2002 S.P.M.N. şi S.V.HG au solicitat Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 906 mp preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul lor S.M.Ş.N.
Întrucât unitatea deţinătoare nu s-a conformat dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia la 2 septembrie 2005) aceleaşi solicitări au fost reiterate şi prin acţiunea formulată la 1 iulie 2002, în contradictoriu cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice P.N.P. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, în motivarea căreia reclamanţii au arătat că sunt singurii moştenitori ai autorului S.M.Ş.N., de la care în mod abuziv şi cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale ale vremii, a fost preluat imobilul, în condiţiile în care tatăl lor făcea parte din categoriile exceptate de la naţionalizare, fiind intelectual profesionist.
Investit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 462 din 10 mai 2004, a admis excepţia invocată de pârâtul Centrul de Boli Reumatismale „Dr. Ion Stoia" şi în consecinţă a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând în esenţă că, chiar dacă reclamanţii au stabilit drept cadru procesual la momentul investirii instanţei, contestarea lipsei răspunsului pârâţilor la notificarea adresată acestora, competenţa instanţei este strict limitată la analiza legalităţii deciziei sau dispoziţiei emise în baza legii.
Ca atare, se mai arată, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, orice acţiune vizând restituirea unui imobil pe calea dreptului comun nu mai poate fi primită, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă, cei interesaţi având posibilitatea de a recurge la procedura administrativă prealabilă, prevăzută în legea specială.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, care, în esenţă cu aceeaşi motivare, prin Decizia nr. 39/A din 19 ianuarie 2005, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, reţinând că lipsa răspunsului la notificare nu echivalează cu rezolvarea cererii, reclamanţii neputându-se adresa direct instanţei de judecată, cu cerere de retrocedare a imobilului.
În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamanţii S.P.M.N. şi S.V.HG care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţin în esenţă că soluţia pronunţată nu este în spiritul Legii nr. 10/2001, nefiind în intenţia legiuitorului ca pasivitatea îndelungată a entităţii investită cu soluţionarea notificării, să-i prejudicieze pe cei îndreptăţiţi la restituirea unor imobile preluate abuziv.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în sensul considerentelor ce succed.
În prezentul litigiu, este de necontestat că reclamanţii au declanşat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi au întreprins demersul prevăzut de art. 21 alin. (1) din acest act normativ, în redactarea anterioară republicării, notificând, la data de 13 februarie 2002 Ministerul Sănătăţii şi Familiei, căruia i-au solicitat restituirea în natură a imobilului (construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 906 mp) din Bucureşti, (fila 6-7, dosar nr. 4874/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Or, în condiţiile în care acestei notificări formulată de persoanele îndreptăţite, nu i s-a răspuns, conform legii, prin decizie sau dispoziţie motivată, iar la data de 1 iulie 2002, când s-a formulat acţiunea, acest act administrativ nu fusese încă emis, se impune concluzia că lipsa răspunsului, în speţă, într-un interval mult mai mare, decât cel prevăzut de lege, de la data formulării notificării, echivalează cu un refuz al persoanei juridice deţinătoare de a stabili măsurile reparatorii prevăzute de lege.
În acest context, cadrul procesual nu putea fi decât cel stabilit prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, indicate de altfel şi în cererea introductivă, iar demersul judiciar al persoanelor îndreptăţite trebuia să aibă ca finalitate soluţionarea cererilor formulate pe calea notificării şi respectiv acţiunii în justiţie, în raport cu dovezile prezentate de aceştia şi probele administrate.
Prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din lege, în redactarea în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate, cazul dedus recursului de faţă pune de fapt în discuţie situaţia în care lipseşte răspunsul entităţii investite cu soluţionarea notificării, lipsă datorată conduitei culpabile a acesteia, conduită care nu poate afecta interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească în fapt, de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Aşa fiind, recursul urmează a se admite, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului, care urmează a se pronunţa pe fondul cererii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii S.P.M.N. şi S.V.HG împotriva deciziei civile nr. 39/A din 19 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 462 din 10 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1548/2005. Civil. Contestatie Lg. 10/2001.... | ICCJ. Decizia nr. 1457/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
