ICCJ. Decizia nr. 1677/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1677
Dosar nr. 4925/200.
Şedinţa publică din 4 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 10 octombrie 2001, reclamantul P.C.E. a chemat în judecată societatea comercială C.C.C.F. SA Bucureşti, sucursala C.F.D.P. Piteşti, pentru a fi obligată să-i restituie suprafaţa de 1500 mp teren şi construcţia în suprafaţă de 244 mp situate în Piteşti.
Reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren ce este liberă precum şi a magaziei în suprafaţă de 224 mp , stabilindu-se despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a terenului afectat de noua construcţie a pârâtei şi pentru construcţia anexă demolată de societatea pârâtă şi care făcea parte integrantă din imobilul a cărui restituire se solicită.
Prin sentinţa nr. 278 pronunţată la 23 decembrie 2002, Tribunalul Argeş a admis acţiunea reclamantului P.C.E. împotriva pârâtei S.C.C. C.C.C.F. SA Bucureşti, sucursala C.F.D.P. Piteşti, şi a anulat Decizia nr. 3043 din 6 septembrie 2001 emisă de societatea pârâtă, dispunând restituirea în natură a imobilului-teren liber în suprafaţă de 793,37 mp şi magazia în suprafaţă de 23,78 mp,– identificate prin raportul de expertiză H.M.(pg. 53). Celelalte capete de cerere au fost respinse.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut pe baza raportului de expertiză întocmit în cauză, existenţa identităţii între actele de proprietate aparţinând lui T.P. antecesorul reclamantului şi situaţia de pe teren şi planul cadastral, în privinţa imobilului din Piteşti precum şi faptul că suprafaţa de 793,37 mp teren şi magazia în suprafaţă de 223,78 mp sunt libere.
În privinţa capetelor de cerere privind stabilirea despăgubirilor băneşti la valoarea de circulaţie a terenului afectat de construcţiile societăţii pârâte precum şi a construcţiilor proprietatea reclamantului, demolate de societatea pârâtă, instanţa le-a respins ca neîntemeiate, pe considerentul că pentru teren nu există cadrul legal de stabilire a acestora, iar în privinţa construcţiilor demolate s-a constatat că reclamantul nu a formulat notificare în acest sens.
Prin Decizia nr. 99/A din 24 iunie 2003, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul SC C.C.C.F. SA Bucureşti, filiala C.C.C.F. Căi Ferate Drumuri şi Poduri SA Piteşti şi a admis în parte apelul reclamantului P.C.E. numai sub aspectul cheltuielilor de judecată pentru care a schimbat sentinţa şi a obligat societatea apelantă-intimată la plata sumei de 1.500.000 lei cu acest titlu.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a respins excepţia societăţii pârâte, privind lipsa calităţii procesuale a reclamantului P.C.E., pe considerentul că în aplicarea Legii nr. 10/2001 nu operează regula unanimităţii. De asemenea instanţa de apel făcând trimitere la actele de proprietate ale antecesorului reclamantului, la planul cadastral şi la concluziile expertizei H. a concluzionat că reclamantul şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Curtea de apel a înlăturat motivele de apel ale reclamantului P.C.E. privind acordarea despăgubirilor pentru terenul ocupat de construcţiile societăţii pârâte şi pentru construcţiile demolate de aceasta, aparţinând reclamantului, cu motivarea că nu există cadrul legal în temeiul căruia să se stabilească cuantumul acestora în privinţa terenului, iar în privinţa construcţiilor demolate, reclamantul nu a formulat notificarea, prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Apelul reclamantului a fost admis numai în privinţa cheltuielilor de judecată solicitate prin acţiunea introductivă, dovedite şi omise de instanţa de fond la acordare, deşi societatea pârâtă căzând în pretenţii îi erau incidente dispoziţiunile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, au declarat recurs societatea C.C.C.F. SA Bucureşti, filiala C.C.C.F. Căi Ferate Drumuri şi Poduri SA Piteşti şi reclamantul P.C.E.
În recursul societăţii intimate, aceasta arată că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului P.C.E. deoarece Legea nr. 10/2001 nu înlătură regula unanimităţii la proprietatea indiviză şi nu derogă de la dreptul comun.
- Instanţa de apel s-a pronunţat pentru prima dată asupra excepţiilor, în această fază procesuală, substituindu-se primei instanţe în faţa căreia au fost ridicate şi care a omis să se pronunţe.
- Instanţele au interpretat greşit actele de proprietate prezentate de reclamant, deoarece nu evidenţiază identitatea dintre dreptul de proprietate al antecesorului reclamantului P.T. şi imobilul deţinut de societatea pârâtă. Mai mult, prin adresa nr. 565/6J/799 din 21 octombrie 1963 a Direcţiei Generale Construcţii nu se menţionează că imobilul în litigiu ar fi fost rechiziţionat de la P.T. iar actele nu atestă că imobilul a aparţinut lui P.T. şi că reclamantul este succesorul acestuia.
- În recursul declarat, reclamantul P.C.E. arată că hotărârile au fost pronunţate cu interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001 şi a Normelor Metodologice de aplicare unitară a acesteia, aprobate prin HG nr. 498/2003, deoarece stabilindu-se că preluarea imobilelor solicitate a fost abuzivă, cadrul legal de acordare a despăgubirilor a fost stabilit de legiuitor prin dispoziţiile art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar instanţa le putea acorda în condiţiile în care unitatea deţinătoare a respins cererea de restituire în natură.
- În cel de al doilea motiv de recurs, reclamantul arată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiunilor art. 274 C. proc. civ. deoarece cu înscrisurile depuse la dosar, la fond şi în apel, reclamantul apelant a probat cheltuielile de judecată în sumă de 12.000.000 lei şi nu 1.500.000 lei.
Recursul societăţii pârâte este nefondat.
Corect instanţa de apel s-a pronunţat asupra excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului P.C.E., deoarece o atare excepţie fiind peremptorie poate fi invocată în orice fază procesuală. Faţă de spiritul şi conţinutul dispoziţiunilor art. 297 şi art. 298 C. proc. civ., şi întrucât apelul are caracter devolutiv, instanţa de apel se poate pronunţa asupra fondului cauzei şi cu atât mai mult asupra excepţiilor, chiar dacă prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestora.
Aşa cum bine a reţinut instanţa de apel, în aplicarea Legii nr. 10/2001 nu operează regula unanimităţii în cazul indiviziunii, indiferent de izvorul acesteia.
Legea nr. 10/2001 având un caracter reparator, măsurile de restituire în natură sau prin echivalent, pot fi solicitate de persoana îndreptăţită după procedura instituită în capitolul III, adică prin notificarea adresată în termenul legal entităţii deţinătoare a imobilului. Dreptul poate fi exercitat de cel care optează să şi-l valorifice şi să şi-l apropie, fără a fi condiţionat de o eventuală pasivitate a altui moştenitor, deoarece în caz contrar legea ar fi golită de conţinut.
De altfel, demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilului sau imobilelor preluate în mod abuziv de stat au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalţi coproprietari, care altfel ar fi decăzuţi din drepturile lor (ca urmare a neformulării notificării în termenul legal) urmând ca ulterior, coproprietarii să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.
Ca urmare, sub acest aspect recursul societăţii pârâte este nefondat.
Tot astfel este şi motivul de recurs prin care societatea contestă vocaţiunea succesorală a reclamantului şi dreptul de proprietate al antecesorului acestuia, T.P. asupra imobilului în litigiu.
Reclamantul figurează ca succesor în certificatul de moştenitor 29 din 11 martie 1997, aşa cum recunoaşte chiar societatea recurentă în întâmpinarea depusă la instanţa de fond. Faptul că imobilul în litigiu nu figurează în masa succesorală nu exclude vocaţia reclamantului P.C.E. la acesta. Imobilul fiind în proprietatea statului, motiv pentru care reclamantul a recurs la procedura Legii nr. 10/2001, nu putea fi încorporat succesiunii, deoarece nu făcea parte la acea dată din patrimoniul defunctului.
Reclamantul a probat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu cu actul de vânzare-cumpărare al antecesorului său P.T., autentificat la nr. 1354/1922 de Tribunalul Argeş şi cu procesul-verbal de înscriere a imobilului în cartea funciară. Împrejurarea potrivit căreia în actul autentic de vânzare-cumpărare nu se precizează adresa imobilului al cărui drept de proprietate a fost transferat nu este relevantă, de vreme ce sunt precizate vecinătăţile iar expertul topo a identificat pe teren aceste vecinătăţi, concluzionând că acestea coincid cu adresa imobilului din Piteşti, care figurează în cartea funciară şi cu planul cadastral. Acelaşi expert a fost în măsură să identifice construcţia pentru care în 1937 s-a emis autorizaţia pe numele autorului reclamantului, construcţie în care funcţionează în prezent atelierul mecanic al societăţii pârâte.
Neîntemeiat se susţine că preluarea imobilului în litigiu de către stat nu s-a făcut de la antecesorul reclamantului. Din coroborarea adresei nr. 565/6J/799 din 21 octombrie 1963 cu adresa nr. 4473 din 24 august 1993 a Prefecturii judeţene Argeş se reţine că imobilul din Piteşti, rechiziţionat, a figurat pe numele lui P.T., după care imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 511 din 22 septembrie 1955 şi dat în administrarea Direcţiei regionale CF Craiova şi apoi transferat Şantierului 23 Construcţii Transporturi Piteşti.
Recursul declarat de reclamantul P.C.E. este întemeiat şi vizează modul în care instanţele au soluţionat capătul de cerere referitor la despăgubirile solicitate ca echivalent al suprafeţei de teren ocupată de societatea pârâtă şi construcţia demolată.
Instanţa de fond şi apoi aceea de apel au respins cererea privind acordarea despăgubirilor pentru că nu s-a formulat notificare în acest sens, după procedura prevăzută de art. 21 Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, pentru că nu există cadrul legal pentru acordarea acestora.
Aceste hotărâri au fost pronunţate cu interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare unitară a acesteia, aprobate prin HG nr. 498 din 14 mai 2003. Măsurile reparatorii în privinţa imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii se caracterizează prin restituirea acestora în natură sau prin echivalent. Aceste măsuri pe care unitatea deţinătoare le dispune se stabilesc diferenţiat după cum imobilele au fost preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil în patrimoniul statului.
Instanţele au reţinut corect că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, deoarece iniţial, prin Decizia 699/1952 dată de Ministerul Transporturilor în baza Decretului nr. 184/1949 imobilul a fost rechiziţionat, după care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 511 din 22 septembrie 1955 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, care nu a fost publicat în Monitorul Oficial, fără plata vreunei despăgubiri.
Aceste împrejurări sunt de natură a evidenţia preluarea abuzivă şi fără titlu valabil a imobilului proprietatea antecesorului reclamantului şi nelegalitatea respingerii cererii reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii pentru terenul acoperit de construcţiile societăţii pârâte. Cadrul legal pentru acordarea despăgubirilor îl constituia art. 10 pct. 7 din Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice de aplicare a legii, aprobat prin HG 498 din 8 aprilie 2003 existente la data pronunţării deciziei recurate.
Potrivit normelor metodologice, stabilirea valorii terenurilor preluate abuziv şi care nu pot fi restituite în natură se stabileşte de către comisia internă care va avea în vedere valoarea de vânzare a unui teren martor, prin utilizarea raportului leu/metru pătrat. Valoarea astfel rezultată va face obiectul negocierii cu persoana îndreptăţită, care poate opune o expertiză de specialitate, iar suma rezultată va fi utilizată pentru acordarea sau stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Aşadar, în condiţiile existenţei cadrului legal de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în mod greşit instanţa de apel a respins capătul de cerere privind acordarea acestora în privinţa terenului ocupat de construcţia edificată de societatea pârâtă.
Greşit a fost respins capătul de cerere referitor la măsurile reparatorii aferente clădirilor demolate, pe considerentul că ele nu au fost menţionate explicit în notificare, deoarece notificarea este actul de declanşare a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii; care trebuie interpretată în sensul art. 84 C. proc. civ.
Mai mult, principiul reparării integrale a prejudiciului, care stă la baza măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, presupune acordarea lor pentru întreg imobilul pentru care s-a formulat notificarea şi nu pentru fiecare element constructiv al acestuia.
În speţă, acordarea măsurilor reparatorii pentru construcţia anexă demolată se impunea cu atât mai mult, chiar fără menţionarea sa expresă în notificare, cu cât avea un caracter accesoriu imobilului solicitat prin notificare.
Sub aceste aspecte, constatându-se întemeiate criticile formulate de recurentul P.C.E., instanţa săvârşind nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea deciziei 99 din 24 iunie 2003 a Curţii de Apel Piteşti precum şi a sentinţei 278 din 23 decembrie 2002 a Tribunalului Argeş, în sensul obligării societăţii pârâte de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent făcând ofertă pentru terenul ocupat de construcţiile societăţii şi pentru construcţiile demolate proprietatea reclamantului.
Săvârşind nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanţa de apel a acordat reclamantului-recurent în temeiul art. 274 C. proc. civ. cheltuieli de judecată la fond şi apel în sumă de 1.500.000 lei, deşi acesta a solicitat şi a probat cu acte cheltuieli în valoare de 12.000.000 lei.
Ca urmare şi sub acest aspect recursul reclamantului este întemeiat, impunându-se majorarea cheltuielilor de judecată la 12.000.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul P.C.E. împotriva deciziei nr. 99 din 24 iunie 2003 a Curţii de Apel Piteşti.
Casează Decizia şi sentinţa 278 din 23 decembrie 2002 a Tribunalului Argeş în sensul că obligă S.C.C. C.C.C.F. Bucureşti, filiala C.C.C.F. Căi Ferate Drumuri şi Poduri SA, să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, făcând reclamantului ofertă pentru terenul ocupat şi construcţiile demolate.
Majorează cheltuielile de judecată la 12.000.000 lei.
Respinge recursul pârâtei S.C.C. C.C.C.F. Bucureşti, filiala C.C.C.F. Căi Ferate Drumuri şi Poduri împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1918/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1787/2005. Civil. Stabilirea competenţei → |
|---|
