ICCJ. Decizia nr. 1803/2005. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1803
Dosar nr.31013/1/2005
Nr. vechi 13581/2005
Şedinţa publică din 23 februarie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 259 din 29 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 12579/C/2002, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantul C.R. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.298.655.000 lei reprezentând daune materiale şi 7.000.000.000 lei cu titlu de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului suferit de tatăl reclamantului, S.I., ca urmare a unei condamnări nedrepte.
Hotărârea instanţei de fond a fost menţinută de către instanţa de apel, Curtea de Apel Timişoara care, prin Decizia civilă nr. 95 din 16 iunie 2003, dosar nr. 3818/C/2003, a respins apelurile pârâtei D.G.F.P. Timiş, în numele Ministerului Finanţelor Publice şi reclamantului C.R.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5220 din 21 septembrie 2004, dosar nr. 4238/2003, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, de reclamantul C.R. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, a casat Decizia civilă nr. 95/2003 a Curţii de Apel Timişoara şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că reclamantul C.R. a promovat acţiunea în calitate de fiu şi moştenitor al condamnatului S.I., decedat la 5 februarie 1999.
S.I. a suferit o condamnare de 5 ani închisoare corecţională, însă urmare a admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a fost achitat prin Decizia penală nr. 4736 din 6 noiembrie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.
Pretenţiile reclamantului s-au întemeiat în drept, pe prevederile art. 998-1002 C. civ. şi art. 504, art. 505 şi art. 506 C. proc. pen.
Ambele instanţe, de fond şi apel, au acordat reclamantului despăgubiri pentru daunele materiale de 1.298.655.000 lei, pe baza calculului făcut prin înmulţirea sumei de 750 lei, care reprezenta salariul lunar al condamnatului avut la data arestării, conform adeverinţei emise de fostul loc de muncă, cu numărul de luni cât condamnatul a executat pedeapsa, aplicând şi rata inflaţiei.
S-a constatat că instanţele au acceptat calculul prezentat de reclamant, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi nu au dispus, din oficiu, chiar administrarea unor probe, cum ar fi o expertiză contabilă care să stabilească cu exactitate întinderea prejudiciului material reprezentând întreţinerea de care a fost frustrat reclamantul, invocându-se dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel a fost apreciată nelegală.
În privinţa despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, în sumă de 7 miliarde lei, hotărârea a fost calificată greşită, reţinându-se că deşi stabilirea prejudiciului nepatrimonial presupune, de regulă, o doza de aproximare, instanţa trebuia să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi politic, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele condamnării, măsura în care au fost afectate situaţia profesională, socială şi familială.
Instanţa, fără a preciza criteriile avute în vedere la stabilirea daunelor morale şi fără a administra probe în acest sens, a considerat cu totul arbitrar că din cele 15 miliarde solicitate, reclamantului i se cuvin 7 miliarde, drept echivalent de natură să repare dauna morală.
Curtea de Apel Timişoara, în rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 1754 din 30 septembrie 2005, a admis apelul D.G.F.P. Timiş, în numele Ministerului Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 259 din 28 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Timiş, în sensul că a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul C.R. şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 171.820.840 lei, daune materiale, aşa cum s-a dispus prin încheierea din 2 noiembrie 2005, a aceleiaşi instanţe, prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul acestei decizii, urmare a unei greşeli de calcul şi 2.000.000.000 lei daune morale.
S-a respins apelul reclamantului C.R. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timişoara, în raport de actele şi lucrările cauzei, a constatat următoarele:
Instanţa supremă a stabilit că reclamantul C.R. a promovat acţiunea în calitate de fiu şi moştenitor al condamnatului S.I., care a decedat la 5 februarie 1999.
Tatăl reclamantului a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională prin sentinţa penală nr. 15 din 9 ianuarie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara şi Decizia penală nr. 249 din 21 februarie 1951 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, fiind achitat prin Decizia penală nr. 4736 din 5 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea daunelor, ca urmare a condamnării pe nedrept, poate fi promovată de persoana îndreptăţită potrivit art. 504 C. proc. pen., iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Deci şi copiii victimelor erorilor judiciare pot fi titularii acţiunii în despăgubire întemeiată pe prevederile art. 504-505 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., astfel că sub acest aspect, critica apelantului-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, a fost constatată neîntemeiată.
Din probele administrate în cauză, instanţa a constatat calitatea de unic succesor al reclamantului de pe urma lui S.I., iar la data condamnării acestuia reclamantul avea vârsta de cca 8 ani şi se afla în întreţinerea sa.
Pentru stabilirea cuantumului daunelor materiale, în cauză s-a efectuat expertiză judiciară, care a concluzionat că drepturile salariale de care a fost lipsit tatăl reclamantului, urmare a condamnării şi arestării sale, se cifrează la 687.283.784 lei, sumă actualizată prin aplicarea coeficientului de inflaţie.
Acest prejudiciu material s-a produs în patrimoniul condamnatului şi el trebuie raportat la titularul acţiunii, fiul condamnatului, reclamantul din cauză.
Cum, potrivit dispoziţiilor C. fam., părintele are obligaţia întreţinerii copiilor săi minori, afectându-le până la o pătrime din veniturile realizate, s-a apreciat că reclamantului îi revine suma de 171.820.846 lei, cu titlu de daune materiale şi reprezintă întreţinerea de care a fost frustrat.
Sub acest aspect, critica formulată de apelantul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, referitoare la cuantumul exagerat de mare al daunelor materiale, de 1.298.655.000 lei, acordate reclamantului, doar pe baza calculelor făcute de acesta, a fost constatată întemeiată.
Referitor la despăgubirile privind daune morale, instanţa a reţinut că textul art. 504 C. proc. pen. foloseşte termenul generic de „pagubă" fără a face vreo distincţie între prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial, iar în lipsa acesteia, s-a conchis că legiuitorul a avut în vedere ambele categorii de prejudicii, din moment ce, prin fapta ilicită, respectiv condamnarea pe nedrept a autorului reclamantului, s-au adus atingeri atât unor drepturi patrimoniale, cât şi unor drepturi personale, nepatrimoniale.
Arestarea şi condamnarea pe nedrept produc, celui în cauză, suferinţe pe plan moral, social şi profesional, îi lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, producându-i un prejudiciu moral, care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
În ceea ce îl priveşte pe tatăl reclamantului toate aceste vătămări s-au concretizat în suferinţe grave pe plan psihic şi fizic, i-au afectat starea de sănătate, fiind diagnosticat cu depresie de inducţie şi fiind internat în mai multe rânduri în spitale de psihiatrie, conform actelor medicale depuse la dosar şi indiscutabil, a fost victima unei condamnări nedrepte, pentru care statul trebuie să răspundă patrimonial şi în considerarea art. 48 alin. (3) din Constituţie, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor, echivalent unui prejudiciu nepatrimonial, include a doză de aproximare.
Cum titularul acţiunii este fiul reclamantului, care a suferit, la rândul său, un prejudiciu nepatrimonial, prin condamnarea şi detenţia tatălui său, s-a apreciat că suma de 2 miliarde lei este de natură să-i compenseze acest prejudiciu, suma acordată de până la 7 miliarde lei fiind prea mare.
În raport de aceste constatări, instanţa de apel a arătat că apelul reclamantului, prin care a solicitat 15 miliarde lei cu titlu de daune morale, este nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.R. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a judeţului Timiş, criticând-o pentru următoarele motive:
Reclamantul C.R., prin motivele de recurs formulate în termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ. şi depuse la 30 noiembrie 2005, fila 4 dosar recurs, arată că Decizia criticată este nelegală, deoarece cuantumul daunelor morale solicitate de acesta nu sunt exagerate, ele reprezentând suferinţele fizice, morale, sociale şi profesionale produse autorului său, condamnat pe nedrept şi evident succesorului său demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, deci cu alte cuvinte i-a cauzat un prejudiciu moral ce trebuie reparat.
În ce priveşte cuantumul daunelor morale acordat de instanţa de apel, de 2 miliarde lei, s-a arătat că acestea reprezintă ¼ din suma de 8 miliarde lei, după opinia eronată a instanţei, potrivit căreia această cotă i se cuvine reclamantului, datorită faptului că obligaţia de întreţinere s-ar fi referit la această sumă, ori în speţă reclamantul este îndrituit să primească cu titlu de daune morale întreaga sumă care s-ar fi cuvenit tatălui său, dacă acesta ar fi fost reclamant în acţiune.
Deşi, nu se arată expres, din dezvoltarea acestor critici rezultă că reclamantul critică Decizia civilă pronunţată în apel, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 504-506 C. proc. pen., ceea ce permite încadrarea de către instanţă a acestora, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Celelalte critici formulate prin cererea de recurs, în termen, vizează netemeinicia deciziei pronunţate în apel, urmare a aprecierii eronate a probatoriului administrat, depoziţiile martorilor audiaţi şi respectiv actele medicale, critici ce nu pot fi încadrate de către instanţă în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.1-9 C. proc. civ., sancţiunea fiind aceea a neprimirii şi analizării lor.
Ulterior, prin apărătorul ales, cu delegaţie la dosar, fila 29, reclamantul, prin cererea depusă, fila 44, formulează un motiv de recurs nou, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării cauzei după casare şi indicaţiile instanţei de recurs, invocând, astfel, implicit încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Celelalte critici formulate prin această cerere vizează nelegalitatea deciziei civile recurate, reprezentând, de fapt, o precizare a criticilor formulate prin cererea de recurs formulată la 30 noiembrie 2005, aşa cum i s-a pus în vedere reclamantului la termenul din 28 aprilie 2006, de către instanţă.
Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, critică Decizia civilă pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încadrarea în drept a criticilor formulate fiind făcută de către instanţă în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, se arată că, făcând aplicarea art. 505 C. proc. pen., instanţa de apel trebuia să ţină seama la stabilirea sumei ce se va acorda, de faptul că reclamantul nu a suportat efectiv prejudiciul şi suferinţele care au loc într-un regim privativ de libertate, în acest sens arătând că daunele morale, de 2 miliarde lei, cât şi cele materiale, de 171.820.846 lei sunt exagerate.
În cauză au formulat cereri de intervenţie în interesul reclamantului C.R., Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Timiş, şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, filele 30 şi 49 dosar apel, prin care s-a solicitat admiterea recursului reclamantului, motivată de faptul că s-a dovedit atât condamnarea autorului reclamantului, cât şi suferinţele ce au urmat, iar lipsirea reclamantului de toate cele ce le poate oferi un tată fiului său nu poate fi cuantificat arbitrar, aşa cum a făcut instanţa de apel.
Examinând recursurile formulate de reclamantul C.R. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, ca şi cererile de intervenţie formulat în interesul reclamantului, instanţa le constată neîntemeiate, urmând a dispune respingerea acestora, în consecinţă, pentru următoarele considerente:
Critica formulată de reclamant întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării cauzei după casare şi indicaţiile instanţei de recurs, este nefondată.
Deşi reclamantul nu a indicat expres ce forme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., au fost încălcate de către instanţa de apel se constată că se critică încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu ocazia rejudecării cauzei după casare.
Or, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Deci, singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond care judecă procesul este aceea că hotărârile instanţei de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate şi numai neconformarea acestei dezlegări de către instanţa de apel atrage casarea hotărârii pronunţate. Starea de fapt a procesului urmează a fi stabilită definitiv numai de instanţa de trimitere, care are totuşi obligaţia să ia în cercetare faptele indicate în Decizia de casare şi să administreze probele pentru cunoaşterea lor exactă.
Prin critica formulată de reclamant nu se arată în ce constă încălcarea dezlegărilor de drept date de instanţa de recurs prin Decizia nr. 5220/2004 a Curţii Supreme de Justiţie pe de o parte, iar pe de altă parte, se constată că instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, s-a conformat hotărârii instanţei de recurs „asupra problemelor de drept dezlegate precum şi a necesităţii administrării unor probe", constatând că, în condiţiile art. 504, art. 505, art. 506 C. proc. pen., reclamantul, în calitate de moştenitor al autorului său, care a fost condamnat pe nedrept, este titularul acţiunii de despăgubire, cu referire şi la dispoziţiile art. 998 C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală, potrivit căreia despăgubirile acordate victimelor trebuie să constituie o integrală reparaţie a pagubelor cauzate prin fapta ilicită şi că pentru determinarea cuantumului despăgubirilor materiale este necesară efectuarea expertizei contabile care să stabilească exactitatea întinderii acestora, expertiza ce a fost efectuată în cauză, iar în ce priveşte întinderea despăgubirilor acordate pentru daunele morale s-au arătat criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestora.
În ceea ce priveşte criticile vizând nelegalitatea deciziei civile recurate, formulate de reclamant şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deşi nu sunt identice, instanţa constată că sunt nefondate.
Astfel, reclamantul şi pârâtul critică Decizia civilă recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504-506, primul cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate pentru daunele morale, de 2 miliarde lei, ca fiind disproporţionat de mic în raport de pagubele cauzate prin fapta ilicită autorului S.I. şi reclamantului, iar pârâtul cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate pentru daunele materiale, ca fiind prea mare, reclamantului revenindu-i cu acest titlu suma de 129.969.730 lei.
Ori, Decizia pronunţată în apel, a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 504-506 C. proc. civ., în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, atât pentru daunele morale cât şi pentru cele materiale, determinate de condamnarea nelegală a autorului său, ce a fost susceptibilă de a produce pagube atât materiale, cât şi suferinţe pe plan moral, social şi profesional de natură să lezeze demnitatea şi onoarea reclamantului.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I din Convenţie (privare de libertate nelegală), sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul produs victimei, material şi moral.
Însă, referitor la cuantumul daunelor morale, se constată că în lipsa unor criterii obiective de apreciere, judecătorul face o evaluare aproximativă a întinderii prejudiciului moral, adică a efectului negativ suferit de persoana îndreptăţită, prin raportare la drepturile şi libertăţile fundamentale care i-au fost încălcate sau restricţionate, la durata încălcării sau restricţionării, însă evaluarea suferinţei trebuie să respecte principiul proporţionalităţii daunei morale suferită de reclamant şi autorul său cu despăgubirea acordată.
În caz contrar s-ar produce o îmbogăţire fără just temei, cu consecinţa deturnării scopului declanşării procedurii judiciare, ceea ce nu este admisibil.
Fără a proceda la cuantificarea daunelor în modalitatea invocată în recurs de către reclamant şi prin raportare la datele concrete ale cauzei cu respectarea principiului enunţat mai sus, instanţa constată, ca nefondată, critica formulată de acesta privind cuantumul daunelor morale, ca fiind exagerat de mici în raport de probele dosarului.
În ce priveşte critica formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, privind faptul că despăgubirile constând în daune materiale, acordate reclamantului sunt mari faţă de veniturile realizate de autorul acestuia, este nefondată, deoarece s-a stabilit corect că din veniturile de 687.283.784 lei, sumă actualizată prin aplicarea coeficientului de inflaţie, pe care autorul său le-ar fi realizat pe perioada detenţiei, în condiţiile C. fam., reclamantului, în calitate de fiu, aflat în întreţinerea acestuia, îi revenea cota de ¼.
Pentru aceste considerente, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul C.R., a cererilor de intervenţie formulate în interesul acestuia, cât şi a recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a judeţului Timiş, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.R. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a judeţului Timiş împotriva deciziei civile nr. 1754 A din 30 septembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara.
Respinge, ca nefondate, cererile de intervenţie în interesul reclamantului formulate de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Timiş, şi de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1800/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1705/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
