ICCJ. Decizia nr. 1855/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1855
Dosar nr. 9693/200.
Şedinţa publică din 9 martie 2005
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 6 noiembrie 2003, reclamanta C.C. a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Statul Român cerând obligarea acestora să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul situat în Municipiul Timişoara, care se identifică în C.F. Timişoara cu nr.top. 17197/16, cu menţiunea că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 85/1992, sub sancţiunea obligării pârâţilor la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000.000 lei/zi întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta arată că deţine apartamentului în litigiu în baza contractului de închiriere nr. 3273 din 1 martie 2002 încheiat cu Primăria Municipiului Timişoara şi că, în mod nejustificat, deşi locuinţa este construită din fondurile statului, aceasta găsindu-se în proprietatea statului anterior anului 1945, pârâţii refuză să îi vândă apartamentul.
Pârâtul Consiliul Local Timişoara a cerut respingerea cererii susţinând că instanţa nu se poate substitui voinţei juridice a vânzătorului, cu menţiunea că prin Legea nr. 112/1995 s-a instituit doar posibilitatea vinderii unor astfel de apartamente către chiriaşi şi nu obligativitatea încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea sa la plata de daune cominatorii pârâtul menţionat solicita a se constata că, în raport de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., este inadmisibilă.
Prin sentinţa civilă nr. 201 din 5 ianuarie 2004 Judecătoria Timişoara a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâţii să vândă reclamantei apartamentul situat în Timişoara, înscris în C.F. Timişoara nr.top. 17197/16.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii în sumă de 1.000.000 lei pe zi de întârziere.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că apartamentul nr. 16/a, deţinut de către reclamantă în baza contractului de închiriere nr. 3273 din 1 martie 2002 (urmare a prorogării efectelor unui de închiriere încheiat în anul 1994), a fost, anterior anului 1945, proprietatea Statului Român iar, în prezent, urmare a pronunţării încheierii de rectificare de C.F. din 7 februarie 2000, este proprietatea Primăriei Timişoara.
Faţă de această împrejurare, prima instanţă a apreciat că în cauză este incidentă dispoziţia art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, potrivit căreia, la cerere, vor fi vândute de către unităţile deţinătoare titularilor de contracte de închiriere locuinţele construite din fondul unităţilor economice sau bugetare de stat , dispoziţie care se coroborează cu cea prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căreia, că beneficiază de această facilitate şi titularii contractelor de închiriere care au ca obiect locuinţe care mai înainte de 6 martie 1945 au aparţinut regiilor autonome, instituţiilor şi societăţilor cu capital de stat, mixt sau privat şi care şi-au încetat activitatea după această dată sau, după caz, au devenit prin reorganizare, unităţi economice sau bugetare de stat, cum este cazul celei în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Consiliul Local şi Primarul Municipiului Timişoara.
În motivarea apelului, pârâţii susţin că imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 112/1995, şi că, în speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora proprietarul are posibilitatea şi nu obligativitatea de a le vinde chiriaşilor.
Susţin apelanţii că reclamanta este doar beneficiara dreptului de preemţiune instituit prin dispoziţia art. 43 alin. (3) teza a II–a din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care s-ar hotărî să vândă, cu menţiunea că instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei juridice a vânzătorului.
Prin Decizia civilă nr. 690 din 16 aprilie 2004 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost construit din fondul unităţilor bugetare de stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 85/1992, locatarul are dreptul de a cere cumpărarea iar, în caz de refuz, poate solicita instanţei obligarea proprietarului, în speţă, Primăria Municipiului Timişoara să o vândă.
Reţine instanţa de apel şi împrejurarea că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr.112/1995 sau cele ale Legii nr. 10/2001 invocate de apelanţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Primarul şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, invocând incidenţa art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor pârâţii reiterează apărarea în sensul că imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 112/1995 şi că, prin dispoziţiile art. 43 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, nu a fost instituită în sarcina sa obligaţia de a vinde un astfel de imobil chiriaşului, ci doar posibilitatea de a vinde, caz în care, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei sale cu privire la o asemenea operaţiune juridică.
Totodată, pârâţii arată că reclamanta, în calitatea sa de chiriaşă, potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este doar beneficiara unui drept de preempţiune şi nu a unui drept de a cere obligarea sa la vânzare.
Analizând motivele invocate, şi care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul dedus judecăţii este nefondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere casarea unei hotărâri dacă aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Pentru a exista acest motiv de casare este necesar să fi fost încălcată sau aplicată greşit legea pe baza căreia judecătorii fondului au soluţionat raportul juridic dedus judecăţii.
În susţinerea acestui motiv de recurs nu poate fi invocată o altă lege, străină litigiului, care să nu fi fost reţinută de către judecători cu ocazia pronunţării hotărârii recurate, caz în care nu se poate analiza îndeplinirea cerinţelor referitoare la „încălcarea" sau „aplicarea greşită" impuse de dispoziţia legală menţionată.
Or, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei primei instanţe, judecătorii cauzei au reţinut că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (29 din Legea nr. 85/1992.
Rezultă cu prisosinţă din conţinutul considerentelor sentinţei judecătoriei dar şi ale deciziei recurate că în speţa dedusă judecăţii judecătorii nu au reţinut incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 ori ale Legii nr. 10/2001.
În această împrejurare, criticile pârâţilor cu privire la o greşită aplicare ori încălcarea de către judecătorii fondului a legilor menţionate, care însă nu au fost aplicate în cauza dedusă judecăţii, nu pot fi primite.
Analizând hotărârea recurată prin prisma legii aplicate, anume a Legii nr. 85/1992, Înalta Curte reţine că judecătorii au aplicat-o corect raportului juridic dedus judecăţii.
Astfel, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992, vor fi vândute la cerere, în condiţiile art. 1 din acelaşi act normativ şi cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), titularilor de contracte de închiriere şi locuinţele care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut regiilor autonome, instituţiilor şi societăţilor cu capital de stat, mixt sau privat, care şi-au încetat existenţa după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unităţi economice sau bugetare de stat.
Dispoziţia legală menţionată obligă unităţile deţinătoare să vândă locuinţele care se încadrează în categoria celor menţionate şi nu lasă la latitudinea acestora vânzarea, cum greşit se susţine prin recurs, declanşarea procedurii de vânzare cumpărare urmând să se realizeze la cererea chiriaşilor.
Totodată, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992, locuinţele care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut societăţilor cu capital privat sau mixt vor fi vândute în condiţiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a preţului şi de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995.
Trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 112/1995 din cuprinsul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 vizează exclusiv aspectele mai sus arătate, anume condiţiile de evaluare, modalităţile de plată a preţului şi cazurile de exceptare de la vânzare pentru categoria de locuinţe prevăzute de această dispoziţie.
Pentru apartamentul în litigiu, nici la judecata în fond şi nici în recurs, pârâţii nu au invocat şi nu au probat că ar face obiectul procedurii de restituire prevăzută de Legea nr. 112/1995, fapt care este şi exclus, dat fiind că acesta a fost construit din fonduri bugetare şi nu private.
Aşa fiind, cum apartamentul în litigiu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispoziţia art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1995 şi cum reclamanta şi-a manifestat intenţia de a-l cumpăra, în mod just, instanţele de fond au reţinut că refuzul pârâţilor de a-l vinde este nejustificat iar recursul declarat de pârâţi se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 690 din 16 aprilie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1876/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1860/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
