ICCJ. Decizia nr. 2095/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2095
Dosar nr. 6344/200.
Şedinţa publică din 16 martie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
F.P. şi F.D. au solicitat în contradictoriu cu Prefectura judeţului Neamţ anularea deciziei nr. 453 din 14 noiembrie 1991 emisă de prefectul judeţului, prin care li s-a atribuit soţilor T.M. şi T.E. prin constituirea dreptului de proprietate conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 suprafaţa de 620 mp teren – curţi – construcţii, situată în Piatra Neamţ, cu vecinătăţile prevăzute în acţiune.
Reclamanţii au învederat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 189 din 19 ianuarie 1977 soţii T.M. şi T.E. au achiziţionat de la vânzătorul P.N. o casă cu anexe şi garaj, terenul aferent fiind trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar cumpărătorilor le-a fost atribuită în folosinţă suprafaţa de teren aferentă construcţiilor.
Ulterior, prin Decizia civilă nr. 573 din 31 iulie 1981 a Tribunalului Neamţ a fost anulat parţial menţionatul contract în ceea ce priveşte garajul format din două boxe, edificat pe terenul în litigiu de către soţii M.V. şi V.M. cu acordul vânzătorului.
Astfel fiind, în mod nelegal, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, li s-a atribuit soţilor Toma prin Decizia contestată întreaga suprafaţă de teren de 620 mp, aferentă construcţiei, în care este inclus şi terenul aferent garajului, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 33 din 21 martie 2000 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ conform art. 53 şi art. 54 din Legea nr. 18/1991.
Ulterior, în dosar, au intervenit în interes propriu soţii M.V. şi V.M. solicitând, de asemenea, constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 453 din 14 noiembrie 1991 emisă de Prefectul Judeţului Neamţ, în baza căreia s-a emis titlul de proprietate nr. 1/2030 din 29 decembrie 1991 în favoarea soţilor Toma.
De asemenea, printr-o cerere de intervenţie în interes propriu, T.M. şi T.E. au solicitat respingerea atât a acţiunii cât şi a cererii de intervenţie formulată de soţii M., invocând excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât, o cerere similară, formulată de F.P. şi M.V., având ca obiect anularea titlului de proprietate nr. 1/2030 din 29 decembrie 1991, a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 1271 din 22 noiembrie 1995 a Curţii de Apel Bacău. Totodată au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, solicitând în fond respingerea cererii.
După un prim ciclu procesual, Judecătoria Piatra Neamţ, prin sentinţa civilă nr. 2756 din 30 aprilie 2002, a admis în parte acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de soţii M.V. şi V.M., anulând în parte Decizia nr. 453 din 14 noiembrie 1991 emisă de Prefectul judeţului Neamţ, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 46,5 mp pe care era construit garajul cu cele două boxe, aparţinând reclamanţilor şi intervenienţilor M.V. şi V.M. din suprafaţa totală de 620 mp teren atribuită intervenienţilor T.M. şi T.E.
A respins cererea de intervenţie în interes propriu promovată de T.M. şi T.E.
În motivarea soluţiei instanţa a reţinut că, prin contractul autentificat sub nr. 189 din 18 ianuarie 1978 de notariatul de stat judeţean Neamţ, P.N. a înstrăinat intervenienţilor T.M. şi T.E. casa, anexele gospodăreşti şi garajul cu cele două boxe situate în Piatra Neamţ, terenul aferent trecând în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974 în vigoare la acea dată.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 3190/1981 Judecătoria Piatra Neamţ a anulat în parte menţionatul contract şi anume în ceea ce priveşte construcţia tip garaj pe considerentul că, în mod abuziv vânzătorul a înstrăinat respectiva anexă deşi cunoştea că nu-i aparţine. S-a conchis că la data emiterii deciziei contestate titulari ai dreptului de folosinţă asupra terenului pe care fusese edificat garajul erau soţii F., pentru 22,5 mp, respectiv soţii M. pentru 24 mp, astfel că erau aplicabile dispoziţiile art. III lit. c) din Legea nr. 169/1997, întrucât la data constituirii dreptului de proprietate în favoarea intervenienţilor T.M. şi T.E., aceştia nu aveau în folosinţă respectivul teren.
Tribunalul Neamţ, secţia civilă, prin Decizia nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a respins ca nefondate recursurile declarate de intervenienţii T.M. şi T.E. şi respectiv Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului mandatată de soţii T.M. şi T.E. să le reprezinte interesele, recursuri declarate împotriva sentinţei civile nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamţ.
Instanţa a reţinut că la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 620 mp în favoarea proprietarilor locuinţei situate în Piatra Neamţ, soţilor T.M. şi T.E., organul administrativ competent nu a sesizat că pe o suprafaţă de 46,50 mp teren erau edificate garajele proprietatea familiilor T. şi M. şi că în această împrejurare terenul în dispută excede regimului juridic instituit prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 şi urmează regimul juridic de drept comun (art. 472 şi art. 474 C. civ.). Pe cale de consecinţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond Decizia nr. 453/1991 emisă de Prefectura Neamţ era lovită de nulitate absolută parţială sub aspectul terenului de 46,5 mp ocupat de garajele altor persoane.
Ulterior, prin Decizia nr. 294/RC din 27 martie 2003 Tribunalul Neamţ a respins contestaţiile în anulare formulate de soţii T.M. şi T.E., respectiv Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului stabilind că deşi tribunalul a calificat greşit calea de atac ca recurs şi a soluţionat-o ca atare, totuşi această încălcare nu priveşte normele de competenţă a instanţei ci pe cele referitoare la compunerea instanţei, iar această nelegalitate, precum şi aceea vizând omisiunea instanţei ierarhic superioare de a analiza un motiv de casare puteau fi îndreptate prin promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei contestate.
În contra celor trei hotărâri judecătoreşti evocate, sentinţa civilă nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamţ, Decizia nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 şi Decizia nr. 294/RC din 27 martie 2003 ale Tribunalului Neamţ secţia civilă, a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe motiv că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi totodată erau şi vădit netemeinice.
Astfel, s-a susţinut că potrivit art. 59 din Legea nr. 18/1991 republicată şi respectiv Decizia nr. I din 5 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţiile Unite, sentinţele pronunţate de judecătorii în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din această lege sunt supuse ambelor căi ordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv, atât apelul cât şi recursul. În speţă Tribunalul Neamţ nesocotind atât dispoziţiile legale enunţate cât şi îndrumarea obligatorie a Curţii Supreme de Justiţie a soluţionat calea de atac declarată împotriva sentinţei judecătoriei ca fiind recurs în loc de apel şi prin acest procedeu a privat părţilor de exercitarea unei căi de atac.
S-a mai susţinut în ceea ce priveşte contestaţia în anulare, că a fost rezolvată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât contestatorii nu au putut invoca încălcarea dispoziţiilor de ordine publică referitoare la competenţa prin exercitarea recursului întrucât Decizia civilă nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Neamţ fiind irevocabilă, nu mai era susceptibilă a fi atacată pe această cale. Pe de altă parte, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. deoarece la judecătorie fusese invocată excepţia tardivităţii acţiunii principale, aspect ce nu a fost analizat de tribunal în calea de atac.
Recursul în anulare este fondat în ceea ce priveşte critica adusă deciziei nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Neamţ, secţia civilă, şi nefondat în ceea ce priveşte Decizia nr. 294/RC din 27 martie 2003 a aceluiaşi tribunal.
Referitor la fondul cauzei criticile vizau în esenţă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi art. 22 din Legea nr. 18/1991 în redactarea de la data emiterii actului de constituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, cât şi la faptul că dreptul de proprietate al soţilor M. şi F. asupra construcţiei tip garaj, iar nu asupra terenului aferent, făceau incidente dispoziţiile art. 494 C. civ., iar nu dispoziţiile art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 reţinute de prima instanţă.
Aşa cum deja s-a relevat, dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 18/1991 republicată, sentinţa pronunţată de instanţa de judecată investită, fie cu soluţionarea unei plângeri împotriva hotărârii comisiei judeţene, fie împotriva ordinului prefectului, este supusă căilor de atac prevăzute de codul de procedură civilă cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
În interpretarea acestor prevederi legale şi pentru crearea unei practici judiciare unitare, prin Decizia nr. I din 5 iunie 2000 dată de Curtea Supremă de Justiţie în secţii unite, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că sentinţele pronunţate de judecătorii în temeiul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr.18/1991 sunt supuse ambelor căi ordinare de atac prevăzute de codul de procedură civilă, respectiv, atât apelului cât şi recursului.
Din această perspectivă, apare cu evidenţă că Tribunalul Neamţ a calificat greşit calea de atac exercitată de intervenienţii T.M., T.E. şi de Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului împotriva sentinţei civile nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamţ, respectiv recurs în loc de apel şi prin acest procedeu, părţile au fost private de exercitarea unei căi de atac, deci, a unui control asupra legalităţii şi temeiniciei sentinţei menţionate.
Astfel fiind, recursul în anulare urmează a fi admis, a casa Decizia tribunalului şi a trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru a judeca apelul declarat împotriva sentinţei instanţei de fond, ocazie cu care urmează a fi analizate şi criticile formulate prin recursul în anulare vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) cu referire la art. 22 din Legea nr.18/1991 şi respectiv incidenţa în cauză a prevederilor art. 494 C. civ.
Referitor la susţinerile din recursul în anulare privind nelegalitatea deciziei nr. 294/RC din 27 martie 2003 a Tribunalului Neamţ pronunţată cu ocazia soluţionării contestaţiei în anulare, acestea nu pot fi primite.
Din dosar a rezultat că această cale extraordinară de atac a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. susţinându-se în esenţă că tribunalul a calificat greşit calea de atac ca fiind recurs deşi fusese denumită apel, că instanţa de fond a stabilit greşit temeiul juridic al acţiunii şi că tribunalul nu s-a pronunţat clar şi explicit asupra excepţiei de tardivitate a acţiunii şi a apreciat eronat starea de fapt.
Potrivit art. 318 C. proc. civ. hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa respingând recursul a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Din analiza motivelor invocate în contestaţia în anulare rezultă că nici unul din cele expuse nu se evidenţiază între cazurile de contestaţie reglementate strict şi limitativ de art. 318 C. proc. civ. suscitat.
Este adevărat că prin contestaţie s-a imputat tribunalului şi faptul că a calificat greşit calea de atac iar prin recursul în anulare se sugerează că o atare critică s-ar încadra în dispoziţiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare dacă au fost date de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Se omite însă faptul că aplicarea menţionatul text este condiţionată de imposibilitatea invocării unui atare motiv pe calea apelului sau recursului.
Or, în speţă pe de o parte tribunalul nu a încălcat vreo normă de ordine publică privitoare la competenţă ci doar a calificat greşit calea de atac, iar pe de altă parte că şi în ipoteza propusă prin recursul în anulare, părţile nu au atacat Decizia tribunalului deşi căile de atac sunt stabilite de lege şi prin urmare calificarea greşită a tribunalului nu le putea închide dreptul de a declara recurs, astfel că nu puteau fi incidente nici dispoziţiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ.
În orice caz, faţă de admiterea recursului în anulare declarat împotriva deciziei nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Neamţ, criticile vizând Decizia pronunţată în contestaţia în anulare sunt şi lipsite de obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Neamţ, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceluiaşi tribunal pentru soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamţ.
Respinge acelaşi recurs în anulare declarat împotriva deciziei civile nr. 294/RC din 27 martie 2003 a Tribunalului Neamţ, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2106/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1887/2005. Civil → |
|---|
