ICCJ. Decizia nr. 2118/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2118
Dosar nr. 11644/200.
Şedinţa publică din 17 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea formulată în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 P.R.M. a solicitat SC E. SA Bucureşti restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 2157 mp situat în Bucureşti, estimat la valoarea de 4 miliarde lei, sau plata de despăgubiri.
Cu adresa nr. 1559 din 27 martie 2002 SC E. SA Bucureşti a comunicat notificatorului că a cumpărat imobilul de la A.P.A.P.S., neavând obligaţia restituirii în natură, singurul răspunzător pentru situaţia creată fiind Statul Român.
Prin contestaţia din 26 aprilie 2002 P.R.M. a solicitat în contradictoriu cu SC E. SA Bucureşti restituirea în natură a terenului.
Contestatorul susţine că este moştenitorul defunctei sale soţii P.C., care a fost proprietara unei părţi din imobilul situat în Bucureşti, preluat de stat în mod abuziv în baza Legii nr. 119/1948, construcţiile fiind demolate, iar terenul este viran şi se află în incinta SC E. SA Bucureşti, putând fi restituit în natură, fiind întrunite cerinţele art. 2 lit. a) din Legea nr.10/2001, unitatea deţinătoare încălcând prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece a refuzat restituirea în natură şi nici nu a făcut o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.
SC E. SA Bucureşti a chemat în garanţie A.P.A.P.S. pentru a fi obligată, în ipoteza admiterii contestaţiei, la restituirea preţului.
Contestaţia a fost respinsă ca nefondată, iar cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect prin sentinţa civilă nr. 629 din 19 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Apelul declarat de contestator a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 599 A din 26 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Prima instanţă a respins contestaţia pentru considerentul că terenul nu este deţinut de societatea notificată.
Instanţa de apel a constatat contrariul şi anume că „bunul în cauză este deţinut de către SC E. SA Bucureşti şi este cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată emis în temeiul HG nr. 834/1991.
În chiar aceste condiţii de fapt, instanţa de apel a păstrat sentinţa primei instanţe, constatând că sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că, în calitatea sa de persoană îndreptăţită, contestatorul are vocaţie numai la măsuri reparatorii prin echivalent constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare corespunzătoare valorii terenului solicitat, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea în natură.
Concluzia instanţei de apel are ca fundament calificarea dată actului de preluare abuzivă, constatând că fostul imobil proprietatea soţiei contestatorului făcea parte din cele avute în vedere prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind naţionalizat prin Legea nr. 119/1948, ceea ce reprezintă o preluare abuzivă, dar cu titlu valabil, definită ca atare în mod expres prin art. 2.1 paragraf 1 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 498/2003.
Contestatorul P.R.M. a declarat recurs, solicitând casarea ambelor hotărâri, iar pe fond admiterea contestaţiei şi restituirea terenului în natură.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul impută instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi greşita aplicare a normelor metodologice.
Dezvoltând recursul, contestatorul susţine că, din moment ce textul legal arătat a încadrat imobilele preluate prin Legea nr. 119/1948 în categoria celor preluate abuziv, normele metodologice nu pot stabili că există o preluare abuzivă cu titlu, pentru că preluarea abuzivă nu poate crea un titlu valabil, ci numai unul definit prin el însuşi ca fiind rezultatul unui abuz, iar Legea nr. 119/1948 nu poate fi temei pentru preluarea unui bun cu titlu valabil atât timp cât Legea nr. 10/2001 a calificat ca fiind abuzivă preluarea făcută în baza acesteia.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înţeleg imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948, precum şi cele naţionalizate fără titlu valabil".
Textul citat distinge astfel naţionalizările făcute cu titlu valabil de cele fără titlu valabil, ambele forme de naţionalizare făcând parte din categoria mai largă de „imobile preluate în mod abuziv".
Cu raportare strictă la Legea nr. 119/1948, sensul legii este că naţionalizarea constituie titlu valabil al statului când au fost respectate întocmai dispoziţiile Legii nr. 119/1948 şi nu reprezintă titlu valabil când s-au încălcat înseşi prevederile acesteia.
Distincţia arătată prezintă semnificaţie şi importanţă în sfera măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, dacă în cazul preluării abuzive fără titlu valabil persoanele foste proprietare îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire [art. 2 alin. (2) din lege], pentru imobilele preluate abuziv, dar cu titlu valabil, se prevăd variate măsuri reparatorii, prioritar restituirea în natură, în funcţie de anumite stări de fapt şi de drept expres reglementate.
În concret, situaţia contestatorului este reglementată de art. 18 lit. a) şi d), art. 27 alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (2), precum şi art. 32 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral sau la care statul român ori, după caz, o autoritate publică centrală sau locală a devenit acţionar sau asociat minoritar persoana îndreptăţită nu are dreptul decât la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate, care se stabilesc prin negociere şi pot consta în:
- bunuri ori servicii;
- acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital;
- titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.
Cum contestatorul nu a susţinut că naţionalizarea s-a făcut cu încălcarea a înseşi prevederilor Legii nr. 119/1948 şi nu solicită decât restituirea în natură, este incontestabil că nu are beneficiul unei asemenea măsuri reparatorii, instanţa de apel aplicând corect dispoziţiile legale în materie, trimiterea la dispoziţiile normelor metodologice fiind complementară şi nedeterminantă în soluţionarea apelului.
Ca urmare, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.R.M. împotriva deciziei civile nr. 599 din 26 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2132/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2115/2005. Civil → |
|---|
