ICCJ. Decizia nr. 2362/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2362
Dosar nr. 8963/200.
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 iulie 1998 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii E.V.D. şi Ş.V.D. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru obligarea acestuia să le predea în deplină proprietate şi folosinţă imobilul situat în Bucureşti.
Imobilul este compus din teren în suprafaţă de 1005 mp şi construcţie formată din subsol, parter, etaj I, mansardă, garaj şi anexele ce se află pe teren, în suprafaţă de 460 mp, spaţiu locativ.
Reclamanţii au formulat şi în subsidiar, în sensul obligării pârâtului la o despăgubire de 3.000.000.000 lei sub rezerva majorării prin expertiză, în cazul în care pârâtul nu le predă liber imobilul.
În motivare reclamanţii au arătat că acţiunea în revendicare le-a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 170 din 9 februarie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, iar prin Decizia civilă nr. 1471 din 27 septembrie 1994 a rămas definitivă. Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 2104 din 25 iunie 1996 a desfiinţat hotărârile mai sus amintite şi a respins acţiunea cu motivarea că instanţele de judecată au încălcat principiul separării puterilor în stat şi că nu aveau dreptul să judece asemenea pricini, soluţie nelegală în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţie.
După intervenţia deciziei Curţii Supreme de Justiţie, Primarul General al Capitalei a emis dispoziţia nr. 1503 din 17 octombrie 1996 prin care se anulează dispoziţia nr. 724 din 11 mai 1995, iar imobilul în discuţie reintră în proprietatea statului.
Reclamanţii au precizat că, întrucât Curtea Supremă de Justiţie nu a statuat asupra fondului cauzei, au pornit o nouă acţiune de revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
La 2 aprilie 1999 reclamanţii au formulat o cerere de intervenţie forţată prin care au chemat în judecată pe noii proprietari ai imobilului revendicat şi anume: D.C.(proprietara de la demisol), H.F.(proprietarul de la mezanin), L.E.(proprietarul de la etaj) şi C.L.(proprietara corpului de clădire separat, situat în fundul curţii). Reclamanţii prin această cerere au solicitat declararea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi obligarea intervenienţilor la restituirea imobilului.
În motivarea acestei cereri reclamanţii au arătat că statul nefiind proprietar nu putea înstrăina imobilul iar preţul plătit de dobânditori este derizoriu în raport de valoarea imobilului. S-a invocat apoi cauza ilicită şi reaua–credinţă a intervenienţilor la încheierea contractelor.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1696 din 12 noiembrie 1999 a admis în parte acţiunea şi cererea de intervenţie forţată. Au fost obligaţi pârâtul şi intervenienţii D., H. şi L. să lase reclamanţilor în proprietate imobilul compus din subsol, parter, etaj şi mansardă.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu intervenienţii, pentru că nu s-a constatat că aceştia au fost de rea-credinţă iar preţul vânzărilor a fost stabilit potrivit normelor legale în vigoare impuse de Legea nr. 112/1995.
Comparându-se titlurile, s-a dat preferinţă titlului reclamanţilor şi au fost obligaţi intervenienţii la restituirea imobilului.
S-a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie formulată de reclamanţi împotriva intervenientei L.C. Au fost obligaţi pârâtul şi intervenienţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în valoare de 1.000.000 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin adresa nr. 371 din 31 iunie 2000 a respins ca nefondat apelul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti precum şi apelul intervenienţilor H., L, şi D. A fost admis apelul reclamanţilor şi a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost obligată intervenienta C.L. să lase în deplină proprietate apartamentul ocupat de aceasta. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Au fost obligaţi pârâtul şi intervenienţii în solidar, la plata sumei de 14.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs intervenienţii C.L., L.E. şi V., H.F. şi C., Municipiul Bucureşti şi reclamanţii V.D.
Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 3180 din 25 martie 2001 a respins ca nefondat recursul reclamanţilor. A admis recursul pârâtului Municipiul Bucureşti şi a înlăturat dispoziţia privind obligarea acestuia la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.
Au fost admise recursul intervenienţilor C.L. (a cărei acţiune a fost continuată în proces de moştenitorii ei C.D. şi A.A.)., L.E.M. şi V., D.C. şi H.F. şi C.
Decizia nr. 1696 din 12 noiembrie 1999 a fost casată în parte şi trimisă cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În motivarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele:
Efectul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis este afectat de incidenţa în cauză a principiului care priveşte ocrotirea bunei-credinţe, principiu consacrat de practica judiciară iar în prezent expres prevăzut şi în acte normative (Legea nr. 10/2001).
În mod egal s-a reţinut că instanţele au soluţionat corect capătul de cerere din acţiunea reclamanţilor când au constatat că intervenienţii au fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractelor, moment plasat după reintrarea bunului în patrimoniul statului şi înainte de 21 iulie 1998, data introducerii prezentei acţiuni.
Prin aceeaşi decizie a fost admis recursul Municipiului Bucureşti. S-a constatat că această parte, în apel, nu a determinat prin conduita sa procesuală cheltuieli din partea reclamanţilor. Au fost considerate întemeiate recursurile declarate de intervenienţi. În acest sens s-a reţinut că instanţele nu s-au preocupat să lămurească în concret împrejurarea legată de adopţia reclamanţilor de către I.P. (momentul şi efectele acesteia), pentru a se putea stabili dacă reclamanţii „au posibilitatea de a exercita drepturile procesuale pentru întregul imobil şi ca succesori în drepturi ai celorlalţi coproprietari.
S-a mai constatat că nici cu privire la identificarea imobilului pretins de reclamanţi prin acţiune nu s-au administrat suficiente probe. Expertiza tehnică efectuată în cauză a cuprins simple afirmaţii nesusţinute de alte elemente şi nu s-au verificat susţinerile intervenienţilor privind o posibilă confuzie făcută de reclamanţi între imobilele cu numere administrative vechi (41, respectiv 43), faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au avut vreodată în posesie imobilul pe care îl revendică.
În egală măsură instanţa a mai constatat că nu s-a lămurit evoluţia imobilului, cu referire la corpul B în raport cu cererile reclamanţilor şi apărările intervenientei C.L.
Toate aceste constatări au fost incluse în îndrumarea formulată de instanţa de recurs către instanţa de trimitere.
Curtea Supremă de Justiţie a reţinut totodată că este neîntemeiată critica reclamanţilor potrivit căreia în cauză operează autoritatea de lucru judecat cu privire la modul de trecere a imobilului în patrimoniul statului.
Astfel s-a constatat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ., Curtea Supremă de Justiţie soluţionând prima acţiune pe cale de excepţie.
În fond după casare Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1463 din 30 septembrie 2002 a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii D.C., H.F. şi C. şi L.E. şi V. să lase reclamanţilor, în deplină proprietate imobilul compus din teren 1005 mp şi construcţie – subsol, parter, etaj şi mansardă. A fost respins capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Bucureşti şi intervenienţi şi s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere din acţiune îndreptată împotriva intervenienţilor C.D. şi A.A. Au fost obligaţi pârâtul Municipiul Bucureşti şi ceilalţi intervenienţi la plata sumei de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Tribunalul, rejudecând cauza, constată că adopţia celor trei copii ai defunctului N.V. a avut loc prin încuviinţarea înfierii dată de comitetul executiv al fostului Sfat popular al raionului Stalin (deciziile 1027 – 1029/1 noiembrie 1954 în persoana înfietorului I.P.D., înfiere cu efecte depline).
Cât priveşte identitatea imobilului revendicat cu cel existent astăzi s-a considerat a fi fost dovedită.
S-a reţinut, de asemenea, că s-a stabilit de către Curtea Supremă de Justiţie că instanţele au soluţionat corect, în primul ciclu procesual, capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Soluţia Tribunalului a fost atacată cu apel de toate părţile, cu excepţia intervenţilor C.D. şi A.A. împotriva cărora se respinsese cererea reclamanţilor.
Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV –a civilă, prin Decizia nr. 277 din 4 iunie 2003 a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului, admiţând acţiunea reclamanţilor, în totalitate.
Curtea a făcut din nou o trecere în revistă a situaţiei de fapt, considerând complet materialul probator. A fost reanalizată buna-credinţă a intervenienţilor. S-a considerat imposibil de executat o hotărâre care admite acţiunea în revendicare dar care constată valabile contractele de cumpărare ale subdobânditorilor, ceea ce impunea şi admiterea capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
A fost respins apelul celorlalte părţi, instanţa considerând de prisos analiza criticilor formulate în celelalte apeluri în raport de soluţia de admitere a apelului reclamanţilor.
Au fost respinse excepţiile invocate, a fost admis apelul reclamanţilor în contradictoriu şi cu C.D. şi A.A. Au fost obligaţi pârâtul şi intervenienţii să lase în proprietate reclamanţilor imobilul compus din teren 1005 mp şi construcţie formată din subsol, parter, etaj, mansardă, garaj şi anexele aflate pe teren. A fost admisă şi cererea de intervenţie forţată şi a fost constatată nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Bucureşti şi intervenienţi.
Împotriva acestei decizii 277/2003 au declarat recurs toate părţile din proces iar intervenienţii H. au declarat recurs şi împotriva încheierii de rectificare a dispozitivului deciziei nr. 277/2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în camera de consiliu la 15 septembrie 2004. Critica s-a referit la faptul că în mod nelegal a fost admisă în temeiul art. 2811 C. proc. civ. o cerere formulată la 31 august 2004 peste termenul legal prevăzut de lege, de 15 zile de la comunicare, care a avut loc la 19 august 2003.
În recursul lor părţile au criticat Decizia nr. 277/2003, în esenţă, sub următoarele aspecte:
Reclamanţii s-au referit la greşita soluţionare a cererii de cheltuieli de judecată, în sensul că li s-a acordat mai puţin decât au cheltuit, sume care nu au fost contestate, cu excepţie Municipiul Bucureşti. Au solicitat includerea de cheltuieli de judecată şi a sumelor plătite de ei în fond după rejudecare şi în apel. Au mai invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 10, instanţa nepronunţându-se asupra cererilor lor şi nici asupra întâmpinărilor formulate la apelul Consiliului General al Municipiului Bucureşti ca inadmisibil.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a criticat Decizia invocând faptul că imobilul a intrat legal în proprietatea statului, precum şi lipsa calităţii sale procesuale pasive bazată pe faptul că în prezent proprietatea imobilului aparţine intervenienţilor.
Intervenienţii C.D., A.A., L.E., L.V., D.C., H.F. şi H.C. au criticat Decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 9 şi 10 C. proc. civ. invocând în esenţă grava încălcare a legii în primul rând sub aspectul prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. al nerespectării îndrumărilor instanţei de recurs, cu privire la problemele de drept considerate a fi deja rezolvate. Sub acest aspect s-a arătat că în mod nelegal, în dispreţul deciziei de casare şi al Legii nr. 10/2001, s-a considerat că intervenienţii sunt dobânditori de rea-credinţă, soluţia de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare bazându-se pe o situaţie de fapt irelevantă, fără să se invoce cauze de nulitate absolută sau relativă.
S-a mai arătat că s-au nesocotit îndrumările instanţei şi sub aspectul clarificării contradicţiilor ce poartă asupra identificării, în compunere şi situaţie juridică, a imobilului.
Astfel au fost invocate lipsa desemnării imobilului în actul prezentat de reclamanţi, concluziile ambigui ale raportului de expertiză, incertitudini cât priveşte corpul B din clădire, ocupat de intervenienţii C.D. şi A.A. precum şi dacă dreptul pretins de reclamanţi asupra imobilului mai este sau nu afectat de sarcini.
S-a mai invocat, în recursul intervenienţilor L.E., L.V. şi D.C., că în mod greşit intervenienţii au fost obligaţi la restituirea imobilului, ignorându-se faptul că pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară, aceştia devin chiriaşi cărora li se aplică dispoziţiile OUG nr. 40/1999.
Recursurile intervenienţilor sunt întemeiate şi se vor admite pentru următoarele considerente:
Prin soluţia dată cauzei instanţa de apel a depăşit limitele casării impuse cu caracter obligatoriu de instanţa de recurs prin Decizia nr. 3180 din 25 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit art. 315 C. proc. civ. în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Articolul citat conţine o regulă procedurală obligatorie.
Instanţa de recurs (Curtea Supremă de Justiţie) care a admis recursurile intervenienţilor şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului numai cu privire la stabilirea situaţiei de fapt şi de drept a imobilului revendicat precum şi la calitatea procesuală activă a reclamanţilor.
Capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare a fost considerat de către instanţa de recurs corect soluţionat şi ca urmare nu a format obiect de rejudecare. S-a considerat aşadar că asupra imobilului revendicat intervenienţii au un titlu valabil.
În al doilea ciclu procesual, determinat de casarea cu trimitere, instanţa de apel a dat o altă rezolvare a capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractelor încheiate cu intervenienţii cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Se constată aşadar că au fost încălcate dispoziţiile mai sus citate deoarece instanţa de apel examinând cauza urmare trimiterii, a procedat la rejudecarea unor probleme de drept deja soluţionate în mod definitiv de Curtea Supremă de Justiţie şi a neglijat să analizeze dacă instanţa de rejudecare şi-a îndeplinit sarcina de a identifica imobilul revendicat sub aspectele indicate de instanţa de recurs şi dacă s-a făcut o corectă apreciere a calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Se constată de asemenea că instanţa de apel în mod nelegal a considerat ineficientă analizarea criticilor formulate prin apelul intervenienţilor în raport de constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
Câtă vreme instanţa de control judiciar a dat o altă orientare verificărilor decât cea determinată de instanţa de recurs a pronunţat o soluţie greşită cu încălcarea dispoziţiilor normative mai sus arătate.
Constatând că se impune reluarea judecării apelurilor se vor admite recursurile formulate de intervenienţi. Instanţa trimiţând cauza va admite şi recursurile formulate de reclamanţi şi primarul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pentru ca instanţa, rejudecând apelurile, să examineze şi criticile formulate de aceştia.
Încheierea din 15 septembrie 2004 de rectificare a deciziei nr. 277/2003 a Curţii de apel Bucureşti este, ca efect al casării deciziei nr. 277/2003 pentru motivele mai sus arătate, la rândul ei desfiinţată. Aceasta face ca examinarea recursului formulat de intervenienţii H.F. şi C. împotriva acestei încheieri să devină superfluă.
Pentru considerentele expuse se va casa Decizia 277/2003 a Curţii de Apel Bucureşti şi se va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanţii D.V.E. şi D.V.Ş., de intervenienţii A.A. şi C.D., de L.E.M., L.V. şi D.C., de H.F. şi H.C., precum şi de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 277 din 4 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor împotriva sentinţei civile nr. 1463 din 30 septembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2367/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2333/2005. Civil → |
|---|
