ICCJ. Decizia nr. 2518/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2518
Dosar nr. 4267/200.
Şedinţa publică din 30 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 640 din 31 ianuarie 2003 la Judecătoria Giurgiu reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul C.G. cerând să se pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare cu privire la suprafaţa de 2203 mp teren situat în intravilanul comunei Mărăşti, judeţul Giurgiu cu menţiunea că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi art. 1174 C. civ.
În motivarea cererii reclamantul arată că în anul 1991, după punerea în posesie a pârâtului, a încheiat cu acesta un antecontract de vânzare-cumpărare prin care pârâtul i-a transmis terenul în litigiu pentru preţul de 30.000 lei.
Susţine reclamantul că de la data menţionată a intrat în posesia terenului pe care l-a stăpânit nestingherit.
La 14 februarie 2003, C.M. a invocat în principal excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a pârâtului C.G., decedat la 7 februarie 1994 iar, în subsidiar, respingerea cererii invocând şi lipsa calităţii procesual-pasive a pârâtului chemat în judecată, prescripţia dreptului la acţiune şi netemeinicia pretenţiilor reclamantului.
Reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul C.M.
Prin încheierea de şedinţă din 17 aprilie 2003 Judecătoria Giurgiu a respins excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocate de pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 2584 din 4 noiembrie 2003 Judecătoria Giurgiu a admis, în parte, acţiunea şi, omologând raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert ing. I.N. a constatat săvârşită vânzarea-cumpărarea intervenită între numitul C.G., autorul pârâtului C.M. în calitate de vânzător şi reclamantul C.V., în calitate de cumpărător având ca obiect terenul în suprafaţă de 2200 mp situat în intravilanul comunei Mărăşti, judeţul Giurgiu, sola 82/33, parcela 203 având ca vecini la Nord N.E. şi C.V., la Est–drum comunal, la Sud C.Ş., la Vest–drum comunal la preţul de 30.000 lei.
În motivarea sentinţei, în esenţă, s-a reţinut că la data de 14 decembrie 1991 între reclamant şi autorul pârâtului s-a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu pentru preţul de 30.000 lei.
Aşa fiind, cum părţile, deşi au convenit în sensul menţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 1294 şi urm. C. civ., emisă ulterior nu s-au mai prezentat la notariat pentru întocmirea actului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, prima instanţă apreciază că se impune admiterea cererii deduse judecăţii.
Reţine prima instanţă şi faptul că este irelevant, din punct de vedere al analizei cererii faptul că autorul pârâtului, la momentul încheierii promisiunii nu era titularul dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât acesta formulase, în procedura Legii nr. 18/1991, cerere pentru a-i fi recunoscut dreptul, cerere ce-i fusese validată prin hotărârea nr. 22 din 2 septembrie 1991 a Comisiei Locale Giurgiu pentru aplicarea Legii nr. 18/1991.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul C.M. care reiterează excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi inadmisibilitatea acţiunii în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Totodată pârâtul contestă validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare invocat de reclamant, invocând neconcordanţele inserate în înscrisul sub semnătură privată privind calitatea persoanei care ar fi cumpărat terenul şi imposibilitatea menţionării în anul 1991 a vecinătăţilor terenului stabilit abia după cca. 10 ani după această dată.
Prin Decizia civilă nr. 70/A din 1 aprilie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, a admis apelul şi a schimbat, în tot, sentinţa apelată şi pe fond a respins acţiunea ca nefondată.
În motivarea deciziei s-a reţinut că potrivit menţiunilor înscrisul prezentat de reclamant intitulat chitanţă şi datat 14 decembrie 1991 la rubrica cumpărător este menţionat C.C. şi nu reclamantul fără a se putea stabili existenţa unei împuterniciri care să-i fi fost dată.
Totodată se reţine că acesta nu a fost scris de una dintre părţile contractante şi nici nu a fost respectată formalitatea multiplului exemplar, caz în care, conform art. 1179 alin. (1) şi (2) C. civ. înscrisul este lipsit de putere probatorie.
Reţine instanţa de apel şi faptul că înscrisul prezentat de reclamant nu poate fi apreciat a fi un început de dovadă scrisă întrucât dat fiind obiectul convenţiei, teren, în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, convenţiile trebuiau să îmbrace formă autentică, condiţie impusă şi prin art. 2 din Legea nr. 54/1998, situaţie în care nu se aplică principiul consensualismului prevăzut de art. 1294 C. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.V. invocând incidenţa art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor recurentul reiterează situaţia de fapt prezentată şi prin cererea de chemare în judecată şi susţine că, în raport de probatoriul administrat, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente cu consecinţa respingerii greşit a cererii deduse judecăţii.
Analizând recursul Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, intrată în vigoare la 20 februarie 1991 (în vigoare la momentul la care se susţine că ar fi intervenit convenţia în litigiu 14 decembrie 1991, înstrăinarea terenurilor situate în intravilan şi extravilan poate fi făcută, indiferent de întinderea suprafeţei prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.
Reglementând, prin dispoziţia legală menţionată, forma autentică ca o condiţie ad validitatem a actelor juridice privind înstrăinarea, între vii, a terenurilor legiuitorul a înţeles să consacre şi un caz de nulitate implicită a acelor acte juridice încheiate cu nerespectarea condiţiei mai sus arătate.
Încheierea sub imperiul actului normativ menţionat a unei convenţii de vânzare-cumpărare consemnată într-un înscris sub semnătură privată poate produce efecte numai ca o promisiune de vânzare şi nu ca act de înstrăinare.
Validarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare şi transformarea acesteia în act juridic perfect de înstrăinare este condiţionată de îndeplinirea mai multor condiţii şi anume: existenţa bunului care face obiectul vânzării, sub titlu de proprietar în patrimoniul vânzătorului promitent, plata de către beneficiarul promisiunii a preţului şi intrarea de către acesta în posesia bunului şi executarea acesteia în mod continuu şi nestingherit.
Acţiunea prin care beneficiarul promisiunii urmăreşte pronunţarea unei hotărâri care să transforme antecontractul într-un contract perfect de vânzare-cumpărare, cum este şi cea dedusă judecăţii este o acţiune constitutivă de drepturi întemeiată pe dispoziţiile art. 1077 C. civ. şi nu o acţiune în constatare, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. cum greşit s-a invocat prin cererea dedusă judecăţii.
Or, în speţa dedusă judecăţii condiţiile mai sus arătate nu sunt îndeplinite.
Astfel, prin probatoriul administrat reclamantul nu a probat, în afara oricărei îndoieli, încheierea promisiunii şi respectiv executarea benevolă de către părţi a clauzelor anticipatorii, predarea bunului promis şi plata preţului.
Astfel, menţiunile înscrisului sub semnătură privată datat 14 decembrie 1991 sunt confuze cu privire la numele cumpărătorului, la rubrica „cumpărător" în care se menţionează că ar fi reclamantul semnează C.V. fără a se dovedi în vreun mod identitatea acestei persoane, dimpotrivă reclamantul susţinând că semnătura nu poate fi a sa.
Conform răspunsurilor date la interogatoriu, beneficiarul promisiunii, aproximativ 2 ani de zile, i-a remis pârâtului C.M. produse după acest teren, conduită pe care a avut-o şi faţă de autorul acestuia, invocând „plăcerea", pentru ca, după un timp, să refuze să-i mai predea motivat de faptul că „pârâtul a pus afişe că vinde terenul", fapt ce pune sub semnul îndoielii natura convenţiei care se pretinde că s-ar fi încheia.
Mai mult, promitentul vânzător, C.G., nu deţinea la data încheierii promisiunii de vânzare un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu. Acesta a decedat la 26 aprilie 1994, iar reclamantul confirmă că după decesul acestuia, pârâtul, în calitatea sa de moştenitor al promitentului vânzător, a intrat în posesia terenului pe care l-a exploatat în perioada 1994–1997.
Aşa fiind, în mod just instanţa de apel, faţă de probatoriul administrat în cauză, a reţinut că nu se poate pronunţa o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Pentru motivele de fapt şi de drept arătate, recursul declarat de reclamant se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei nr. 80/A din 1 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2522/2005. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2499/2005. Civil → |
|---|
