ICCJ. Decizia nr. 2522/2005. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2522/2005Dosar nr. 3828/2004
Şedinţa publică din 31 martie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 28 martie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC E. SA să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 80.000.000 lei despăgubiri materiale în favoarea minorului P.I.S. prin reprezentantul său legal D.A., reprezentând prejudiciul şi suferinţa rezultată în urma electrocutării minorului din culpa pârâtei, obligarea la plata unei rente lunare în cuantum de 5.000.000 lei în favoarea minorului, reprezentând efortul suplimentar pe care acesta trebuie să-l depună în vederea asigurării pregătirii şcolare, precum şi acordarea unor daune morale în cuantum de 300.000.000 lei.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, din culpa exclusivă a pârâtei, la data de 5 ianuarie 2001 în Postul de transformare 82 aparţinând acesteia a avut loc electrocutarea minorului P.I.S., acesta suferind leziuni vindecabile în 120 zile îngrijiri medicale şi multiple sechele morfofuncţionale.
Ministerul Public şi-a legitimat calitatea procesuală activă prin prisma prevederilor art. 45 C. proc. civ. şi art. 27 lit. i) din Legea nr. 92/1992.
Prin sentinţa civilă nr. 2072 din 15 septembrie 2003, Judecătoria Alba Iulia a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 80.000.000 lei despăgubiri materiale şi 100.000.000 lei daune morale în favoarea minorului P.I.S.
Au fost respinse celelalte pretenţii civile solicitate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 5 ianuarie 2001 în timp ce se juca cu alţi copii, minorul P.I.S. a pătruns în clădirea punctului de transformare a energiei electrice nr. 82, uşa principală de acces şi uşa nişei transformatorului fiind deschise şi, intrând în contact cu transformatorul de medie tensiune, a fost electrocutat, suferind leziuni vindecabile în 120 de zile de îngrijiri medicale, sechele morfofuncţionale pe mari suprafeţe ale corpului şi mobilitate redusă a membrelor.
Instanţa a reţinut că minorul a suferit, ca urmare a accidentului produs din culpa pârâtei, atât un prejudiciu patrimonial, cât şi un prejudiciu nepatrimonial, astfel că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. (1) C. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reprezentanta legală a minorului, D.A., cât şi pârâta sucursala D.F.E.E. Alba.
În apelul său, reprezentanta legală a minorului a criticat sentinţa pentru netemeinicie, în sensul că deşi în dispozitiv se face menţiunea admiterii acţiunii, aceasta a fost admisă doar în parte, că suma de 100.000.000 lei daune morale este prea mică şi pentru faptul că pârâta nu a fost obligată la plata unei rente lunare.
Pârâta a criticat sentinţa pentru faptul că în mod greşit a fost obligată la plata sumei de 80.000.000 lei despăgubiri materiale, acestea nefiind dovedite în totalitate şi pentru faptul că nu s-a avut în vedere culpa concurentă la producerea faptului generator de prejudiciu, respectiv în supravegherea minorului de către persoana căruia i-a fost încredinţat spre creştere.
Prin Decizia civilă nr. 411 din 17 martie 2004, Curtea de apel Alba Iulia a admis apelul formulat de D.A. şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a mărit cuantumul daunelor morale la suma de 210.000.000 lei şi a obligat pârâta la plata unei rente lunare de 3.000.000 lei în favoarea minorului, începând cu data de 5 ianuarie 2001 şi până la încetarea stării de nevoie.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă şi aceasta obligată la plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei s-a reţinut că accidentul suferit de minor i-a provocat acestuia mari suferinţe psihice, dar şi o infirmitate, acest fapt justificând majorarea cuantumului daunelor morale.
De asemenea, s-a mai reţinut că minorul este îndreptăţit că primească o rentă lunară, având în vedere că leziunile suferite îl obligă să facă un efort suplimentar pentru a avea un minim de confort psihic şi fizic.
Cu privire la apelul pârâtei, instanţa de apel l-a respins ca nefondat cu motivarea că suma de 80.000.000 lei despăgubiri materiale a fost pe deplin dovedită de martorii audiaţi, iar invocarea culpei concurente nu poate fi reţinută pentru diminuarea cuantumului despăgubirilor întrucât temeiul de drept al răspunderii delictuale a pârâtei este art. 1000 alin. (1) C. civ., iar aceste dispoziţii impun cercetarea vinovăţiei exclusiv a pârâtei, aceasta având paza juridică.
Împotriva deciziei Curţii de apel Alba Iulia şi a sentinţei nr. 2072 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei Alba Iulia a declarat recurs pârâta SC E. SA, sucursala D.F.E.E. Alba, solicitând admiterea acestuia, în principal în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., cu modificarea hotărârilor atacate, în sensul diminuării la jumătate a despăgubirilor materiale şi a daunelor morale acordate de instanţa de fond şi respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata rentei lunare în favoarea minorului.
Pârâta a criticat Decizia instanţei de apel sub aspectul încălcării normelor procedurale privind administrarea probelor, în sensul că după ce a acordat cuvântul în dezbateri, fapt consemnat în încheierea de şedinţă din data de 10 martie 2004 şi a amânat pronunţarea pentru data de 17 martie 2004, apelanta D.A. a depus odată cu concluziile scrise şi certificatul medical nr. 1636 din 15 martie 2004, probă ce nu a fost pusă în discuţia părţilor, însă a fost reţinută de instanţa de apel în justificarea acordării rentei lunare de 3.000.000 lei.
Pentru acest motiv, recurenta a solicitat casarea deciziei instanţei de apel.
În subsidiar, a solicitat modificarea hotărârilor atacate, arătând că se impune diminuarea cuantumului despăgubirilor materiale, având în vedere că reprezentanta legală a minorului a solicitat 50.000.000 lei, iar instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut (80.000.000 lei), soluţie menţinută de instanţa de apel, precum şi a cuantumului daunelor morale, raportat la suferinţele fizice şi psihice provocate minorului, astfel încât acordarea acestora să nu reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză.
Recurenta a mai criticat Decizia instanţei de apel şi sub aspectul obligării sale la plata unei rente lunare în favoarea minorului, considerând că această măsură nu se dovedeşte a fi temeinică raportat la probatoriul administrat în cauză.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor urma:
Primul motiv de recurs invocat de pârâtă, respectiv art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa ar fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este neîntemeiat întrucât nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi nesocotit normele procedurale privind administrarea probelor atunci când a pronunţat hotărârea atacată.
Certificatul medical nr. 1636 din 15 martie 2004 depus de D.A. odată cu concluziile scrise, nu constituie proba unică şi hotărâtoare care să fi determinat instanţa de apel să acorde renta lunară de 3.000.000 lei, toate celelalte probatorii administrate în cauză justificând soluţia instanţei şi demonstrând necesitatea reparării prejudiciului creat din culpa pârâtei şi prin luarea unei astfel de măsuri.
Aşadar, faptul că certificatul medical respectiv nu a fost pus în discuţia părţilor nu poate trage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind proba exclusivă care să fi stat la baza hotărârii instanţei şi în temeiul căreia să se fi stabilit culpa pârâtei şi astfel să-i fi produs acesteia o vătămare prin faptul că nu a fost pusă în discuţia părţilor.
Celelalte motive de recurs privind cuantumul despăgubirilor materiale şi al daunelor morale, precum şi netemeinicia acordării rentei lunare sunt, de asemenea, nefondate.
Astfel, despăgubirile materiale în cuantum de 80.000.000 lei acordate de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel, au fost bine determinate în raport de probatoriul administrat în cauză şi natura leziunile suferite de minor, neputându-se reţine că instanţa ar fi acordat mai mult decât s-a cerut (respectiv 50.000.000 lei), atâta timp cât probele dovedesc pe deplin care este cuantumul cheltuielilor efectuate în urma producerii accidentului.
În ce priveşte culpa în producerea accidentului, este de netăgăduit că aparţine în exclusivitate pârâtei, aceasta neîndeplinindu-şi obligaţiile de asigurare a securităţii postului de transformare a energiei electrice (nu era încuiat, nu avea tăbliţa de avertizare etc.), fără a se putea invoca şi culpa concurentă a persoanei care avea în supraveghere minorul întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, temeiul juridic al răspunderii civile delictuale al pârâtei îl constituie art. 1000 alin. (1) C. civ., ceea ce impune cercetarea exclusivă a vinovăţiei celui ce avea paza juridică .
Critica referitoare la cuantumul prea mare al daunelor morale şi o aşa-zisă „îmbogăţire fără justă cauză" nici nu ar fi trebuit invocată, atâta timp cât persoana prejudiciată fizic, moral şi psihic este un copil în vârstă de doar 11 ani, care a suferit o mare traumă psihică, dar şi o gravă lezare a integrităţii sale fizice, cu consecinţe viitoare asupra întregii sale existenţe.
Se pare că recurenta nu poate vedea dincolo de latura materială a acestui accident nefericit, nu poate realiza dimensiunea umană şi afectivă a dramei acestui copil, căruia despăgubirile materiale şi morale acordate nu îi pot înlătura suferinţele fizice şi psihice, indiferent de cuantumul lor.
Pentru aceleaşi considerente apare ca nefondată şi critica referitoare la acordarea rentei lunare de 3.000.000 lei în favoarea minorului, aceasta justificându-se pentru compensarea efortului suplimentar pe care va trebui să-l depună minorul în viitor.
De altfel, toate sumele acordate de instanţa de fond şi cea de apel (despăgubiri materiale, daune morale, rentă lunară) reprezintă o justă despăgubire şi o încercare de compensare a suferinţelor fizice şi psihice la care a fost supus minorul, criteriul principal avut în vedere fiind interesul acestuia şi nu al persoanelor care exercită drepturile părinteşti (aşa cum se reţine din critica pârâtei referitoare la „îmbogăţirea fără justă cauză").
Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA, sucursala D.F.E.E. Alba.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA, sucursala D.F.E.E. Alba, împotriva deciziei nr. 411 din 17 martie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia şi a sentinţei nr. 2072 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei Alba Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2557/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2518/2005. Civil → |
|---|
