ICCJ. Decizia nr. 2519/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2519
Dosar nr. 27621/1/2005
(nr.vechi 11159/2005)
Şedinţa publică din 7 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 11 iunie 2004, reclamantul I.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la restituirea terenului în suprafaţă de 270 mp, situat în Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că terenul a aparţinut tatălui său şi a fost preluat de stat, în mod abuziv.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii 10/2001.
La termenul din 7 septembrie 2004, reclamantul şi-a precizat cererea în sensul că solicită obligarea pârâtei de a răspunde la notificarea înregistrată sub nr. 33804 din 6 noiembrie 2002.
Prin sentinţa civilă nr. 983 din 30 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea reclamantului şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării nr. 588/2001 formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1) coroborate cu dispoziţiile art. 33 din Legea 10/2001, care obligă pârâtul să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării adresate Primăriei Municipiului Bucureşti în baza dispoziţiilor art. 10, art. 11 şi art. 33 din acelaşi act normativ.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâtul Municipiului Bucureşti, prin primarul general, susţinând că cererea adresată instanţei nu poate fi considerată o contestaţie formulată în baza Legii 10/2001, având în vedere că, în speţă, nu a fost emisă o dispoziţie. Apelantul a susţinut că în speţă, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă aparţinea judecătoriei conform dispoziţiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Cel se-al doilea motiv de apel a arătat faptul că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea 10/2001 este un termen de recomandare, iar depăşirea lui nu poate fi sancţionată decât, cel mult, cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1200 din 23 iunie 2005, a respins apelul pârâtului Municipiului Bucureşti ca nefondat, reţinând că, faţă de obiectul acţiunii, astfel cum a fost precizat, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine tribunalului, dispoziţiile Legii 10/2001 reglementând o procedură administrativă derogatorie de la dreptul comun.
Criticile formulate cu privire la fondul cauzei au fost, de asemenea, apreciate ca reglementate, reţinându-se că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie, sau după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificată, sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22.
S-a apreciat că, în situaţia în care reclamantul nu ar fi anexat la notificare şi actele doveditoare ale proprietăţii, pârâta avea posibilitatea să răspundă notificării având în vedere acest aspect, pronunţând o dispoziţie în conformitate cu prevederile legale.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, la 28 iulie 2005, criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurentul a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că a refuzat soluţionarea notificării depuse de reclamant, acesta urmând a fi analizată potrivit ordinii numărului de înregistrare.
Recurentul a învederat că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea 10/2001). S-a susţinut că, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv curge de la data depunerii acestora şi nu de la data înregistrării notificării.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului raportat la criticile invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să aprecieze că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, în conformitate cu art. 41 alin. (1) din lege.
Dacă restituirea în natură, nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului.
Din modul de redactare a textelor menţionat rezultă că termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare are de îndeplinit anumite obligaţii, este imperativ, şi nu de recomandare.
Orice altă calificare a naturii juridice a termenului menţionat ar fi de natură să determine finalitatea urmărită prin adoptarea legii, respectiv înlăturarea prejudiciilor suferite de proprietar, pentru abuzurile săvârşite, într-un termen cât mai scurt.
În interpretarea contrară, susţinută prin motivele de recurs, s-ar ajunge la amânarea rezolvării achitabile a cererilor persoanelor îndreptăţite, astfel că pe această cale s-ar îngrădi dreptul la reparaţie.
Ca atare se va aprecia ca nefondată critica vizând greşita aplicare a dispoziţiilor Legii 10/2001, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Celelalte motive întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu vor fi analizate întrucât din dezvoltarea criticilor aduse deciziei recurate nu rezultă aspecte care să se circumscrie dispoziţiilor menţionate.
În consecinţă se va aprecia că Decizia recurată este legală şi temeinică şi se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general împotriva deciziei civile nr. 1200 din 23 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2648/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 251/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
