ICCJ. Decizia nr. 2774/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2774
Dosar nr. 26825/1/2005
Nr. vechi 10363/200.
Şedinţa publică din 16 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 220/A din 7 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizie astfel cum a fost rectificată, s-a respins apelul Primăriei Urziceni împotriva sentinţei civile nr. 473/F din 13 august 2004 a Tribunalului Ialomiţa, conform căreia s-a admis contestaţia contestatorilor M.V.L. şi M.I.A., s-a anulat dispoziţia nr. 275/2004 şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului constituit din teren loc de casă de 772 mp şi o casă cu 6 încăperi şi marchiză, o casă cu 2 camere din cărămidă şi un wc.
În motivarea hotărârii sale, instanţa de apel reţine că imobilul a fost preluat în baza procesului verbal din 7 februarie 1953, deşi potrivit Decretului nr. 224/1995 trebuia să existe o hotărâre de scoatere în vânzare a imobilului în vederea acoperirii creanţelor datorate de proprietar, iar art. 3 prevedea posibilitatea acoperirii datoriilor şi pe calea urmăririi averii imobiliare a familiei.
S-a mai reţinut că menţiunea efectuării publicaţiilor de vânzare nu se regăseşte în procesul verbal eliberat de Judecătoria Urziceni.
S-a apreciat că din moment ce autoarea contestatorilor mai deţine două imobile, aceasta era solvabilă pentru a-şi plăti impozitele.
S-a considerat că posibila neplată a impozitului s-a datorat unor motive independente de voinţa proprietarei, din moment ce aceasta, autoarea contestatorilor, a avut domiciliu forţat în comuna Manasia, judeţul Ialomiţa, ceea ce a făcut aplicabil, în speţă a art. 2 alin. (1) lit. h) a Legii nr. 10/2001 şi respectiv a pct. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În acelaşi timp s-a apreciat că la momentul preluării imobilului au fost încălcate dispoziţiile art. 4 din Decretul nr. 224/ 1951 potrivit cărora nu se putea sechestra şi scoate în vânzare casa de locuit cu anexele sale, locuită efectiv de debitor şi familia sa.
S-a avut în vedre că sentinţa nr. 20/52 invocată ca titlu al statului prezintă o serie de modificări şi neconcordanţe cu privire la imobilul urmărit şi vicii de proceduri de executare silite, la evaluări care nu sunt concretizate.
S-a mai reţinut că imobilul nu face parte din domeniul public al statului, nu a făcut obiect de expropriere pentru cauză de utilitate publică, iar în prezent este închiriat unui medic pentru liberă practică, potrivit autorizaţiei nr. 379/2002.
Împotriva susnumitei decizii a declarat recurs Primăria Urziceni care, invocând pct. 8 – 10 (anterior abrogării acestui ultim punct) din art. 304 C. proc. civ., susţine că s-a interpretat greşit adresa nr. 871009 din 30 decembrie 2004, respectiv s-a schimbat înţelesul actului, căci din domiciliu s-a ajuns la domiciliu obligatoriu, situaţie ce favorizează poziţia contestatorilor; totodată consideră că s-a încălcat legea deoarece a fost respectată toată procedura de executare silită prevăzută de Decretul nr. 224/1951, de la debutul său şi până la hotărârea care reţine debitele constând în neplata impozitelor de către proprietară, autoarea contestatorilor; iar, în final, consideră că au fost ignorate actele prezentate în apărare prin care s-a probat că procedura de executare la care a fost supusă autoarea contestatorilor a fost una reală şi legală.
Deliberând, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele raţiuni:
Imobilul a fost preluat de stat prin hotărâre judecătorească, ca urmare a aplicării Decretul nr. 224/1951, prin care, pentru realizarea creanţelor statului, a fost urmărit silit.
Numai că s-a ajuns la asemenea situaţie în urma unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Critica recurentei în sensul că imobilul nu a fost preluat abuziv, ci în baza unui titlu ca urmare a aplicării corecte a Decretului nr. 224/1951 nu se susţine. Potrivit probelor pertinente cauzei, se poate reţine că, fiind socotită o persoană avută, cu o dotă imobiliară însemnată, autoarea contestatorilor nu a putut să-şi exercite drepturile de proprietar în situaţia în care aceasta şi-a restrâns spaţiul folosit, până la a se retrage din Urziceni în comuna Manasia încă din anul 1952, închiriindu-şi proprietăţile din oraş unor unităţi locale.
Or, statul putea să se îndrepte asupra deţinătorilor chiriaşi ai proprietăţii din Urziceni, căci proprietara era în afara acestei localităţi. De altfel, proprietăţile sale au fost urmărite silit prin proceduri ce au ignorat domiciliul său din comună (a se vedea şi adresa de la filele 115 apel), comună în care aceasta a locuit, astfel cum se indică de către instituţiile de evidenţă, conform adresei de la fila 99 fond.
Or, vicierea procedurilor, cum bine s-a reţinut în apel, a determinat vicii serioase în urmărirea silită imobiliară, ceea ce face ca titlul invocat să nu poată fi validat din moment ce încalcă actul normativ al vremii, Decretul nr. 224/1951.
De aceea, fiind atât în condiţia prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. d), dar şi 1 din Legea nr. 10/2001, aceste texte au fost corect aplicate, în raport de probele pertinente, interpretate conform legii şi în raport de care se poate statua asupra caracterului abuziv al preluării de către stat.
De aceea, măsurile dispuse sunt potrivit legii, nesubzistând nici una din condiţiile invocate în recurs de art. 304 C. proc. civ.
Drept consecinţă, se va respinge recursul.
Potrivit art. 274 C. proc. civ. se vor acorda cheltuielile de judecată efectuate de la 5 iulie 2005, respectiv de la data formulării recursului, căci în apel acestea au fost deja acordate intimaţilor-contestatori.
În acest sens, se va dispune asupra cheltuielilor în lei noi, RON, cheltuieli demonstrate în recurs, potrivit dovezilor de la fila 49, şi anume: onorariu de avocat 370 lei, costul a două bilete de tren de câte 6,66 lei şi a două bilete auto de câte 1,10 lei fiecare ca şi 3,28 lei, conform chitanţei ce reprezintă prestări servicii xerox, respectiv un total de 388,80 lei RON cuvenit intimaţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Primăria Urziceni împotriva deciziei civile nr. 220/A din 7 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenta de mai sus să plătească intimaţilor M.V.L. şi M.I.A., suma de 388,80 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2782/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 272/2005. Civil. Conflict negativ de... → |
|---|
