ICCJ. Decizia nr. 2889/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2889
Dosar nr. 2614/200.
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 21 decembrie 2000, ulterior precizată şi completată, C.Z.M. a chemat în judecată Comisia judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, Consiliul Local al municipiului Iaşi, Primarul municipiului Iaşi, DAFIS, precum şi pe B.P. şi B.D. solicitând:
- desfiinţarea Hotărârii nr. 317 din 23 noiembrie 2000 emisă de Comisia judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 112/1995;
- să se constate că este unicul proprietar al apartamentului nr.9 situat în Iaşi;
- constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 530 din 8 ianuarie 1998 încheiat între Consiliul Local Iaşi şi Primăria municipiului Iaşi, pe de o parte, şi B.P. şi B.D. , pe de altă parte;
- restituirea în natură a apartamentului mai sus arătat.
În motivare, reclamantul a arătat că, împreună cu soţia sa C.E., a dobândit proprietatea apartamentului în anul 1983, că amândoi soţii au părăsit România în anul 1988, iar prin Decizia nr. 292 din 25 iunie 1988 dată în temeiul Decretului nr. 223/1974 apartamentul a trecut în proprietatea statului.
A mai susţinut reclamantul că a solicitat restituirea apartamentului în natură, în condiţiile Legii nr. 112/1995, cerere care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 145 din 22 noiembrie 1995 a Comisiei judeţene Iaşi pentru aplicarea acestei legi, acordându-i-se despăgubiri, că hotărârea a fost desfiinţată prin justiţie, iar Comisia judeţeană a emis Hotărârea nr. 317 din 23 noiembrie 2000, respingându-i din nou cererea cu motivarea că bunul a ieşit din patrimoniul statului, fiind vândut pârâţilor persoane fizice.
Cu privire la vânzarea apartamentului, reclamantul a învederat că a avut loc cu rea-credinţă în timp ce pe rolul instanţelor se afla procesul prin care cererea restituirea în natură , fiind lovită de nulitate absolută pentru că a avut un scop ilicit şi a fost încheiată prin fraudarea legii.
Prin sentinţa civilă nr. 21321 din 28 noiembrie 2001, Judecătoria Iaşi a respins acţiunea ca nefondată reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 întrucât apartamentul, trecut în proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 223/1974, nu era locuit de reclamant în calitate de chiriaş şi nici nu era liber, reclamantul fiind îndreptăţit numai la despăgubiri, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, neoperând dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 invocate de reclamant ca temei al cererii de constatare a nulităţii absolute.
Sentinţa a fost pronunţată în contradictoriu şi cu B.I., care a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă, fiind moştenitoarea pârâtului iniţial B.P., decedat.
Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1515 din 4 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Iaşi.
Prin Decizia civilă nr. 519 din 23 aprilie 2003, Curtea de Apel Iaşi a admis recursul declarat de reclamant, a casat Decizia Tribunalului Iaşi şi, rejudecând cauza, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 21321 din 28 noiembrie 2001 a Judecătoriei Iaşi.
Casarea deciziei tribunalului s-a datorat faptului că minuta acesteia nu a fost semnată de un judecător.
Cu referire la apelul reclamantului, instanţa de recurs, care l-a rejudecat în urma casării, a statuat că este nefondat, întrucât apartamentul a trecut în proprietatea statului ca urmare a legalei aplicări a prevederilor Decretului nr. 223/1974 prin plata unor despăgubiri şi că, în calitate de proprietară a imobilului Primăria municipiului Iaşi a închiriat apartamentul soţilor B.P. şi B.D. , astfel încât şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 530 din 8 ianuarie 1998 a fost valabil încheiat, imobilul neputând fi restituit în natură fostului proprietar.
De asemenea, s-a stabilit că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 invocate de reclamant, întrucât acestea au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 98 din 21 martie 2002 a Curţii Constituţionale, iar contractul de vânzare-cumpărare contestat este perfect valid, nefiind încheiat în frauda legii şi a drepturilor altor persoane.
Împotriva hotărârilor mai sus arătate, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a introdus recurs în anulare la data de 5 aprilie 2004, calificându-le ca fiind pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi ca vădit netemeinice, solicitând casarea lor şi, pe fond, admiterea acţiunii formulate de reclamantul C.Z.M.
În dezvoltarea recursului în anulare se susţine că instanţele au aplicat greşit prevederile art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, ignorând incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, ceea ce a avut drept consecinţă greşita calificare a titlului statului ca fiind valabil, deşi preluarea apartamentului prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, în urma refuzului reclamantului şi soţiei sale de a se înapoia în ţară, după ce în 1987 au plecat temporar în Belgia, preluare făcută fără plată, nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, întrucât contravenea dispoziţiilor art. 12, art. 17 şi art. 36 din Constituţia din anul 1965, ale art. 481 C. civ. şi ale art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Ca urmare, greşit au statuat instanţele că apartamentul se încadra în obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 şi, implicit, au analizat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare prin prisma prevederilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare în timpul soluţionării litigiului.
De asemenea, în mod criticabil, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că, în ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare, cererea reclamantului de constatare a nulităţii absolute s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 declarate neconstituţionale, întrucât apartamentului în litigiu, preluat de stat fără titlu valabil, îi erau aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din acest act normativ, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare… având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care a fost încheiat cu bună-credinţă".
Or, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare se constată că, la momentul încheierii lui, ambele părţi contractante, vânzătorul Municipiul Iaşi şi cumpărătorii Băltiţă au fost de rea-credinţă.
Astfel, la acea dată, 8 ianuarie 1998, reclamantul formulase deja cerere de restituire a imobilului în natură la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, iar pe rolul instanţelor de judecată se afla un litigiu referitor la acest aspect.
În consecinţă, vânzătorul cunoştea că bunul a fost revendicat la 10 octombrie 1997 de fostul proprietar, iar cumpărătorii puteau cunoaşte, cu minime diligenţe, această împrejurare, mai ales că, anterior depunerii cererii de cumpărare, reclamantul le-a făcut cunoscută intenţia sa de a recupera imobilul.
În fine, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut, fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din HG nr. 11/1997.
La 16 iunie 2004 pârâta B.I. a făcut cunoscut Înaltei Curţi că B.D., pârâtă în cauză, a decedat la 1 iulie 2003.
Prin Încheierea din 24 iunie 2004 pârâta B.I. a fost introdusă în cauză şi în calitatea sa de moştenitoare a fostei pârâte B.D.
Pârâţii B.I., Consiliul Local al municipiului Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au depus întâmpinări prin care solicită respingerea recursului în anulare.
Examinând recursul în anulare, Înalta Curte constată cele ce succed.
În baza contractului de construire nr. 5097 din 20 martie 1980 şi a titlului de proprietate nr. 12342 din 18 iunie 1983 (filele 34, 36 dosar nr. 25295/2000 al Judecătoriei Iaşi), reclamantul C.Z.M. şi soţia sa C.Z.E. au dobândit în proprietate apartamentul nr. 9, situat în Iaşi.
Prin Decizia nr. 292 din 25 iunie 1988 emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al judeţului Iaşi (fila 35 dosar nr. 25295/2000 al Judecătoriei Iaşi) s-a dispus trecerea apartamentului în proprietatea statului fără plată şi în administrarea Întreprinderii de gospodărire comunală şi locativă Iaşi în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca urmare a faptului că proprietarii au plecat temporar în anul 1987 în Belgia, de unde nu s-au înapoiat în ţară.
S-a mai dispus comunicarea deciziei prin afişare pentru foştii proprietari.
Apartamentul a fost închiriat soţilor B.P. şi B.D. prin contractul de închiriere nr. 5423 din 11 noiembrie 1988.
La data de 1 iulie 1996 (fila 24 dosar nr. 3356/1997 al Judecătoriei Iaşi) C.Z.M. a solicitat Comisiei municipale Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 restituirea apartamentului în natură, iar la data de 7 iulie 1996 (fila 46 dosar 25295/2000 al Judecătoriei Iaşi) chiriaşii au solicitat Consiliului Local al municipiului Iaşi cumpărarea aceluiaşi apartament.
Prin Hotărârea nr. 145 din 22 noiembrie 1996, Comisia judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a admis „cererea de acordare de despăgubiri pentru imobilul nerestituit în natură şi pentru terenul aferent solicitate de petentul C.Z.M", cuantumul despăgubirilor urmând a fi stabilit ulterior evaluării de către comisia tehnică de specialitate (fila 2 dosar nr. 3356/1997 al Judecătoriei Iaşi).
Împotriva acestei hotărâri, C.Z.M. a formulat plângere la data de 21 februarie 1997, care a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 3170 din 23 februarie 1998.
Anterior soluţionării plângerii de mai sus, prin contractul nr. 530/1997 din 8 ianuarie 1998, Consiliul Local al municipiului Iaşi a vândut apartamentul soţilor B.P. şi B.D. (filele 46–47 dosar nr. 25295/2000 al Judecătoriei Iaşi).
Apelul declarat de C.Z.M. la data de 9 martie 1998 împotriva sentinţei civile nr. 3170 din 23 februarie 1998 a Judecătoriei Iaşi a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 227 din 25 ianuarie 1999 pronunţată de Tribunalul Iaşi.
Prin Decizia civilă nr. 1158 din 24 mai 2000, Curtea de Apel Iaşi a admis recursul declarat de C.Z.M, a casat hotărârile date în primă instanţă şi în apel, a admis plângerea formulată de C.Z.M. împotriva Hotărârii nr. 145 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza aceleiaşi comisii pentru soluţionarea cererii de restituire în natură a apartamentului.
Prin Hotărârea nr. 317 din 23 noiembrie 2000, Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului judeţean Iaşi a respins cererea de restituire în natură motivat de faptul că apartamentul „se află în proprietate privată conform art. 1, art. 2 şi art. 26 din Legea nr. 112/1995".
Ulterior acestei hotărâri a fost declanşat procesul soluţionat prin hotărârile atacate prin prezentul recurs în anulare şi care a fost descris în partea introductivă a considerentelor de faţă.
În raport cu succesiunea cererilor şi acţiunilor reclamantului mai sus descrise, era esenţial pentru corecta soluţionare a cauzei ca instanţele să se preocupe să rezolve unele aspecte determinante şi anume:
- dacă apartamentul în litigiu putea sau nu face, în mod legal obiectul Legii nr. 112/1995, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998;
- dacă la vânzarea apartamentului au fost respectate întrutotul prevederile Legii nr. 112/1995, inclusiv cele referitoare la suspendarea soluţionării cererilor de cumpărare în condiţiile şi perioadele prevăzute prin lege;
- dacă vânzarea către foştii chiriaşi s-a făcut cu bună sau rea-credinţă, scop în care trebuia să creeze condiţii reclamantului pentru a administra probe în scopul dovedirii imputatei rele-credinţe, mai ales că acesta a pretins că, anterior depunerii cererii de cumpărare, a comunicat chiriaşilor intenţia sa de a recupera imobilul.
Instanţele au omis să rezolve asemenea probleme, ceea ce constituie încălcarea rolului activ conferit prin lege având drept consecinţă darea unor soluţii esenţial nelegale şi vădit netemeinice.
Ca urmare, recursul în anulare va fi admis, hotărârile pronunţate în această cauză vor fi casate, iar dosarul va fi trimis Judecătoriei Iaşi pentru rejudecare în fond, prilej cu care vor fi avute în vedere cele arătate în prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 21321 din 28 noiembrie 2001 a Judecătoriei Iaşi, deciziei civile nr. 1515 din 4 octombrie 2002 a Tribunalului Iaşi şi deciziei civile nr. 519 din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează hotărârile atacate şi trimite cauza pentru rejudecare în primă instanţă la Judecătoria Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2890/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2830/2005. Civil → |
|---|
