ICCJ. Decizia nr. 2890/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2890
Dosar nr. 3161/200.
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul L.Ş.F. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Braşov prin Primar şi SC R. SRL Braşov pentru a se constata că imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 3753 Braşov sub nr.top.5890, 5891/2/1 format din casă, curte şi grădină în suprafaţă totală de 5.043,30 mp nu a trecut în proprietatea statului, continuând a forma obiectul dreptului de proprietate al anteriorilor săi şi al căror moştenitor unic este, să se constate încheierea de C.F. nr. 1339/1963 prin care s-a înscris dreptul de proprietate al Statului Român, cu restabilirea situaţiei de C.F.
În cauză au formulat cereri de intervenţie: V.M. pentru a-şi conserva contractul de închiriere pentru un apartament din imobil, I.T. pentru a-şi conserva contractul de vânzare-cumpărare pentru un apartament cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, S.I., C.E. şi C.L. pentru conservarea celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat în baza legii citate apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriaşi.
Reclamantul, după depunerea cererilor de intervenţie, a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi cu R. Braşov.
Ulterior reclamantul a precizat acţiunea în sensul că în urma modificărilor apărute în C.F. nr. 3758 Braşov, imobilul ce formează obiectul acţiunii este situat în Braşov, compus din casa cu nr.top. 5890/1/I, 5890/1/II, 5890/1/III, 5890/1/IV şi cu teren de 542.33 mp, grădină în suprafaţă de 4.197,30 mp cu nr.top. 5890/1/2, solicitând rectificarea de carte funciară.
În motivarea acţiunii reclamantul arată că imobilul în litigiu a fost naţionalizat pe baza Decretului nr. 92/1950 numai pe numele unui singur proprietar şi că oricum aceiaşi proprietari erau exceptaţi de la naţionalizare deoarece L.E., de la care s-a naţionalizat, era casnică iar celălalt proprietar L.F., era mic meseriaş (horticultor) astfel că nu puteau fi naţionalizaţi potrivit art. III din Decretul nr. 92/1950.
Judecătoria Braşov, prin sentinţa civilă nr. 631 din 24 octombrie 2002 a hotărât:
- respingerea acţiunii civile formulată şi precizată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Municipiul Braşov prin Primar şi SC R. SRL Braşov; admiterea cererilor de intervenţie în interesul pârâtei SC R. SRL Braşov precum şi cazurile de intervenţie în interes propriu; că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950; că intervenienţii cumpărători sunt proprietarii apartamentelor în litigiu; respingerea cererii reconvenţionale formulată de reclamant în contradictoriu cu intervenienţii şi pârâta SC R. SRL Braşov; respingerea cererilor de intervenţie în interes propriu formulată de V.M. şi I.T.; respingerea cererii reconvenţionale formulate de reclamant în contradictoriu cu intervenientul I.T. şi pârâta SC R. SRL Braşov.
Instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu prin decretul de naţionalizare din anul 1950, autorii acestuia nefăcând parte din categoriile exceptate.
În consecinţă, unităţile locative ocupate de intervenienţi au fost legal vândute către chiriaşi.
Tribunalul Braşov, prin Decizia civilă nr. 1251 din 2 decembrie 2002 a admis apelurile declarate de reclamantul L.Ş. şi intervenientul I.T.; a admis în parte acţiunea formulată precizată de reclamantul L.Ş., a constatat că imobilul situat în Braşov, cu identificările de C.F., nu a trecut în proprietatea Statului Român, continuând a forma obiect al dreptului de proprietate al antecesorilor reclamantului; a respins petitul acţiunii vizând constatarea nulităţii absolute a încheierii de C.F. nr. 1339/1963 şi pe cel vizând restabilirea în evidenţele de C.F. a dreptului de proprietate şi pe cel vizând restabilirea în evidenţele de C.F. a dreptului de proprietate pe numele vechilor proprietari; a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâţilor de a preda către reclamant posesia bunului imobil; respinge cererile de intervenţie accesorie în interesul pârâtului SC R. SRL Braşov; admite în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul I.T. şi constată existenţa dreptului său de proprietate în devălmăşie asupra apartamentului cumpărat; a păstrat dispoziţiile sentinţei civile apelate relativ la admiterea cererilor de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii S.I., C.E. şi C.L., pe cele vizând respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta V.M. precum şi pe cele referitoare la respingerea cererii reconvenţionale formulate şi completate de reclamant în contradictoriu cu intervenienţii în interes propriu.
Instanţa de apel a reţinut că prevederile Decretului nr. 92/1950 nu au fost aplicate corect. Statutul de „casnică" al autoarei reclamantului pe numele căreia a fost naţionalizat imobilul, nu îi conferă acesteia apartenenţa la o anumită clasă socială pentru a-i fi aplicabile prevederile art. I din Decretul nr. 92/1950. Prin probele administrate nu s-a dovedit faptul că imobilul în litigiu a fost deţinut de antecesoarea reclamantului în scop de exploatare şi că îşi asigura existenţa din aceasta.
În ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare se reţine că acestea au fost perfectate cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar împrejurarea că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat nu este de natură de a atrage nulitatea actelor de înstrăinare pe considerentul întemeierii lor pe o cauză ilicită. Prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stipulează că actele juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitate în afară de cazul când actul a fost încheiat cu rea-credinţă. În speţă intervenienţii au fost de bună credinţă.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia civilă nr. 745 din 11 iunie 2003 a admis în parte apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că admite în parte acţiunea reclamantului, admite cererea reconvenţională a aceluiaşi reclamant, constată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între intervenienţi şi pârâta SC R. SRL, dispune radierea din C.F. a dreptului de proprietate al intervenienţilor, obligă pârâţii Municipiul Braşov, prin Primar şi SC R. SRL Braşov să predea reclamantului posesia asupra întregului imobil, respinge cererile de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâţilor, înlătură dispoziţiile referitoare la admiterea cererilor de intervenţie, înlătură dispoziţia referitoare la admiterea cererii de intervenţie formulată de I.T., a respins pretenţiile reclamantului referitoare la radierea dreptului de proprietate al intervenientului S.I.
Curtea de apel a reţinut că prin Decizia recurată s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul nu a trecut în proprietatea statului niciodată, continuând să rămână proprietatea antecesorilor reclamantului, deoarece pârâţii şi intervenienţii nu au declarat recurs, deşi faţă de această dispoziţie aveau interesul juridic de a o ataca. În consecinţă prevederile Legii nr. 112/1995 nu erau aplicabile imobilului, acesta fiind preluat fără titlu.
În ce priveşte buna credinţă a părţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a reţinut că părţile au fost notificate să nu încheie contractele, astfel că aceasta, buna credinţă, nu poate fi reţinută.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare în temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile judecătoreşti au devenit irevocabile, şi ale art. II alin. (3) din OUG nr. 58/2003.
Prin recursul în anulare se solicită casarea hotărârilor judecătoreşti criticate şi pe fond respingerea acţiunii şi cererii reconvenţionale a reclamantului, ca nefondate cu consecinţa admiterii cererilor de intervenţie.
În susţinerea recursului în anulare se arată că:
Temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al Statului, înscris în C.F. şi vândut apoi intervenienţilor S.I., I.T., C.E. şi L. l-a constituit un act normativ, Decretul nr. 92/1950, contrar constituţiei în vigoare la acea dată, Codului civil şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Însă, prin ea însăşi această situaţie, nu poate constitui probă de circumstanţiere a atitudinii subiective a intervenienţilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece acestea s-au încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, intervenienţii fiind convinşi că vânzătorul este adevăratul proprietar. La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în cursul anului 1997, statul avea un titlu de proprietate asupra imobilului. Reclamantul neadresându-se „Comisiei Consiliului Local" constituite în temeiul art. 16 din lege, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, apare ca inadmisibilă.
La data soluţionării cauzei de către instanţa de fond erau deja în vigoare prevederile Legii nr. 10/2001 fiind astfel incidente prevederile art. 47 alin. şi 46 alin. (2).
Fără a exista indicii asupra intenţiei reclamantului de a revendica imobilul nu a fost încălcată vreo prevedere a Legii nr. 112/1995, iar părţile contractante au fost de bună credinţă. Aşadar, buna credinţă înlătură nulitatea actului deoarece condiţiile aparenţei de drept erau îndeplinite. În plus contractele de vânzare-cumpărare ale apartamentelor în litigiu, încheiate la data când nu se efectuase nici un demers de către reclamant pentru a revendica imobilul nu pot fi lovite de nulitate tocmai datorită bunei credinţe a intervenienţilor cumpărători.
Recursul în anulare se priveşte ca nefondat pentru considerentele ce urmează.
Este necesar a rememora două inadvertenţe ce rezultă din motivarea recursului în anulare.
- Dacă temeiul juridic al dreptului de proprietate al Statului, Decretul nr. 92/1950, ar fi în principiu contrar Constituţiei din anul 1948, Codului Civil şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ar fi de prisos a se analiza titlul de proprietate al Statului în anul 1997 când au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare, imobilul neputând face parte dintre acelea la care se referă Legea nr. 112/1995.
Dacă reclamantul nu a uzat de prevederile art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 112/1995 şi acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, este inadmisibilă ar fi inutil a mai examina existenţa titlului statului, legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare ori buna credinţă a părţilor.
Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc abuziv de preluare a imobilelor de către stat. Dacă preluarea s-a făcut însă cu titlu sau fără titlu se examinează, în raport de situaţia concretă, pentru fiecare caz în parte.
În speţă, imobilul a fost preluat de la antecesorii reclamantului fără titlu.
Naţionalizarea, prin Decretul nr. 92/1950, a vizat-o numai pe L.E. care deţinea numai ½ din imobil. Aceasta era casnică şi îşi asigura veniturile din activitatea de mic meseriaş a soţului său L.F. care se ocupa cu horticultura. Din probele administrate nu rezultă că persoana naţionalizată desfăşura o activitate de exploatare locativă.
În aceste condiţii, corect s-a reţinut că actul de naţionalizare a fost greşit aplicat în ceea ce-i priveşte pe antecesorii reclamantului.
Deci imobilul a fost preluat de stat nu numai abuziv dar şi fără titlu.
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 foştii proprietari beneficiau de prevederile legii numai în cazul în care imobilele au fost trecute în proprietatea statului cu titlu.
Drept consecinţă, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu, cum este cazul în speţă, urmaşul proprietarului nu era obligat să se adreseze cu cerere, în temeiul art. 14 şi art. 15, comisiei constituite conform art. 16 din legea citată. Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, fiind instrumentul juridic pentru realizarea dreptului (art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998).
Astfel, şi din acest punct de vedere instanţa a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la o situaţie de fapt bazată pe probele administrate.
Nici motivul recursului în anulare privind buna credinţă a părţilor cu ocazia încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu poate fi reţinut.
Reclamantul a introdus acţiunea în revendicare a imobilului în litigiu la 19 decembrie 2000.
Anterior acestei date reclamantul întreprinde demersuri pentru pregătirea acţiunii în revendicare, astfel:
Se adresează Poliţiei municipiului Braşov de la care primeşte răspunsul nr. 231776/1996 prin care i se comunică familiile ce ocupă imobilul nr. 1.
Trimite familiilor precizate de poliţie scrisori recomandate, prin care le anunţă că se consideră proprietar cu menţiunea de a nu solicita cumpărarea apartamentelor.
Oficiul Poştal nr. 1 Braşov confirmă trimiterea scrisorilor recomandate la 25 iulie 1996.
La 10 iulie 1996, prin executorul judecătoresc reclamantul notifică Consiliul Local Braşov, arătând că se consideră proprietar al imobilului şi să nu procedeze la înstrăinarea lui.
Din cele arătate rezultă că nu se mai poate vorbi de bună credinţă la încheierea în anul 1997 a contractelor de vânzare-cumpărare.
Este adevărat că SC R. SRL Braşov nu a fost notificată, dar fusese notificată instituţia pentru care lucra în acest domeniu.
Oficiul poştal nu a putut confirmat instanţei relaţii cu privire la confirmarea primirii recomandatelor trimise de reclamant, dar numai pentru motivul că termenul de păstrare a unor astfel de documente fiind de 2 ani, a fost depăşit la data solicitării.
Oricum, intervenienţii dacă se interesau la Consiliul Local Braşov ar fi aflat despre intenţia reclamantului de a revendica imobilul.
Din coroborarea tuturor acestor elemente rezultă că intervenienţii au aflat sau puteau să afle despre situaţia juridică în care se afla imobilul asumându-şi riscul cumpărării unor bunuri litigioase.
Sub toate aspectele arătate rezultă că Decizia instanţei de apel este temeinică şi legală, din celelalte hotărâri criticate sunt păstrate sau înlăturate menţiuni ce converg însă spre aceeaşi soluţie finală.
În consecinţă, recursul în anulare va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 631 din 24 ianuarie 2002 a Judecătoriei Braşov, Decizia civilă nr. 1251/A din 2 decembrie 2002 a Tribunalului Braşov şi deciziei civile nr. 745/R din 11 iunie 2003 a Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2931/2005. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 2889/2005. Civil → |
|---|
