ICCJ. Decizia nr. 3071/2005. Civil. Revendicare imobiliara. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3071
Dosar nr. 23672/1/2005
nr. vechi 7461/2005
Şedinţa publică din 23 martie 2006
Deliberând asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 381 din 19 mai 2004, Tribunalul Sibiu a respins excepţiile invocate de pârâţi şi a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantele S.M.R., D.I.S., P.A., Ş.A. şi I.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Consiliul local Sibiu şi C.N.S.L.R.F.
S-a constatat că reclamantele 1-5 sunt moştenitoarele foştilor acţionari, fondatori ai societăţii anonime I. Sibiu.
S-a constatat nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 778 din 14 martie 1975 C.F., privind trecerea în proprietatea statului a imobilului înscris în C.F. Sibiu, nr. top 1702, 1703, 1704, 1705, 1689/2, transcris în C.F. Sibiu, s-a anulat Decizia nr. 7 din 13 ianuarie 2004, emisă de pârâta C.N.S.L.R. F., a fost obligată această pârâtă să emită o nouă decizie în baza Legii nr. 10/2001 şi au fost respinse celelalte cereri.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că imobilul care face obiectul procesului a fost preluat de stat în baza Decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966 şi a fost înscris în C.F., conform încheierii de intabulare nr. 778/1975.
Prin aceeaşi încheiere s-a intabulat în cartea funciară şi dreptul de administrare operativă în favoarea Ministerului de Interne şi Inspectoratului judeţean Sibiu, iar prin încheierea nr. 818/1977 s-a intabulat cu titlu de schimb dreptul de administrare operativă în favoarea Uniunii Generale a Sindicatelor din România, în baza Decretului nr. 13/1977.
Deţinătoarea imobilului în prezent, este C.N.S.L.R.F.
În prezenta cauză, care priveşte un imobil aflat în proprietatea privată a statului, Consiliul local Sibiu şi Statul Român au calitate procesuală pasivă, alături de alte persoane juridice de drept public, iar imobilul având o valoare de peste un miliard lei, tribunalul este competent pentru toate capetele de cerere.
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de petitul 2 al acţiunii, se reţine că pârâta C.N.S.L.R. F. este în eroare, deoarece reclamantele nu au cerut să se constate nulitatea vreunui act, în temeiul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Pe fond, s-a reţinut că preluarea imobilului, în baza Decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, este abuzivă, pentru că aceste acte normative contraveneau Constituţiei şi legilor care garantau proprietatea privată.
Totuşi, cererea pentru restituirea în natură a imobilului şi intabulare a dreptului pe numele reclamantelor, în cotele de proprietate menţionate în acţiune, nu poate fi primită, deoarece, chiar dacă, potrivit Legii nr. 10/2001 [art. 3 lit. b) şi art. 4 alin. (2)] au calitate de persoane îndreptăţite să solicite restituirea în natură a imobilului sau măsuri reparatorii în echivalent, restituirea în natură este posibilă numai dacă persoana îndreptăţită era asociat unic sau persoanele îndreptăţite asociate erau membrii aceleaşi familii. În celelalte cazuri, măsurile reparatorii se stabilesc, potrivit art. 18 din lege, numai în echivalent.
De aceea, Decizia emisă de pârâta C.N.S.R.L.F., prin care s-a respins cererea în natură ori acordarea de măsuri reparatorii, este nelegală, iar acţiunea fiind introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi şi nu cele ale dreptului comun.
Prin Decizia civilă nr. 411/A din 25 martie 2005, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamante şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare, de carte funciară, prin intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Sibiu, nr. top 1702, 1703, 1704, 1705, 1689/2, transcris în C.F. Sibiu în favoarea societăţii anonime I. SA Sibiu.
S-a respins apelul declarat de C.N.S.L.R..
Instanţa de apel a reţinut că în mod corect prin sentinţa apelată s-a reţinut că reclamantele sunt moştenitoarele foştilor acţionari ai societăţii I. Sibiu. Or, în această calitate erau îndreptăţite să revendice imobilul, iar pârâta C.N.S.L.R. F. nu a dobândit drept de proprietate, pentru a fi incidente prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Reţine instanţa de apel, că din moment ce instanţa de fond a constatat nulitatea încheierii de intabulare privind trecerea imobilului în proprietatea Statului Român, greşit a respins cererea privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.N.S.L.R. F. care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
1. Reclamantele au încălcat prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 care instituie obligaţia persoanelor îndreptăţite de a depune actele cu care să facă dovada calităţii de moştenitori ai foştilor proprietari, în termenul prevăzut de text, care este de decădere şi nu de recomandare. În speţă, instanţa de fond nu putea constata existenţa dreptului reclamantelor, care nu au depus actele în termenul legal, iar instanţa de apel nu a avut în vedere această critică.
2. Articolul 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că dreptul la acţiune, indiferent de cauza de nulitate, se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, iar instanţa de apel greşit a reţinut ca fiind legală respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către instanţa de fond, cu motivarea că recurenta nu a dobândit dreptul printr-un act translativ de proprietate. Reţinerea că textul se aplică numai dacă dreptul de proprietate este dobândit prin act translativ de proprietate, deşi textul nu cuprinde o astfel de prevedere, este greşită.
Analizând recursul, în limita motivelor, de nelegalitate invocate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este întemeiat.
Susţinerea recurentei că în mod greşit instanţa de apel a reţinut ca fiind legală sentinţa apelată, prin care dreptul reclamantelor a fost stabilit prin luarea în considerare a actelor de stare civilă depuse după expirarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, este neîntemeiată.
În notificarea adresată recurentei sunt menţionate actele anexate de intimatele reclamante, în Decizia emisă de recurentă, cu nr. 7 din 13 ianuarie 2004, se motivează respingerea cererii doar pe faptul nedepunerii de copii legalizate ale Decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, iar, la dosarul instanţei de fond intimatele-reclamante au depus acte de stare civilă, pe baza cărora s-a reţinut calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 22-26 din legea republicată, iar obligaţia persoanei îndreptăţite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanţe de urgenţă, ultima fiind OUG nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Potrivit acestui text, entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziţiei, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptăţită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanţei, investită cu acţiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluţiona procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Stabilirea obligaţiei pentru instanţa de judecată de a soluţiona pricina numai pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează doar prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludentă şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Prin urmare, corect prin hotărârile pronunţate de tribunal şi instanţa de apel s-a stabilit dreptul intimaţilor reclamanţi, cu luarea în considerare a tuturor înscrisurilor depuse de aceştia la dosar.
Neîntemeiată este şi critica privitoare la prescrierea dreptului la acţiune, în raport cu art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece, în speţă, nu sunt incidente prevederile acestui text.
Prin art. 46 alin. (5) din lege [art. 50 alin. (5) din legea republicată] este stabilit termenul în care poate fi introdusă acţiunea în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare, întemeiată pe dispoziţiile acestui text, iar sub incidenţa art. 46 din lege, care conţine prescripţii derogatorii de la dreptul comun, intră, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, care privesc imobilele preluate cu sau fără, titlu valabil.
Prin urmare, cad sub incidenţa textului actele de înstrăinare cu titlu particular care, sunt translative de proprietate.
Or, în cauză, recurenta pârâtă nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului printr-un act juridic de înstrăinare cu titlu particular, iar instanţa de fond nu a fost investită cu acţiune în anularea unui asemenea act, întemeiată pe prevederile art. 46 din lege, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 50 alin. (5) din lege.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâta C.N.S.L.R. F. va fi respins, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatelor P.A., D.I.S., S.M.R., I.A. şi Ş.A. cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii avocat, conform chitanţelor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta C.N.S.L.R. F. împotriva deciziei nr. 411/A din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Obligă recurenta să plătească cheltuieli de judecată, astfel: intimatei P.A. 500 RON; intimatelor D.I.S. şi S.M.R. 500 RON; intimatei I.A. 500 RON şi intimatei Ş.A. 500 RON.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3075/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3014/2005. Civil. Stabilirea competenţei → |
|---|
