ICCJ. Decizia nr. 3125/2005. Civil. Despagubiri - daune morale si materiale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3125
Dosar nr. 21470/1/2005
Nr. vechi 6356/200.
Şedinţa publică din 24 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, reclamantul Tănase Ion a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000.000 lei cu titlu de daune morale ca urmare a afectării imaginii personale, 300.000.000 lei cu titlu de daune materiale şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 547 din 23 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Brăila s-a respins ca tardiv introdusă acţiunea.
Prin Decizia civilă nr. 276/A din 17 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi s-a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamant împotriva sentinţei, pentru următoarele motive:
Instanţa de fond în motivarea acţiunii nu a făcut referire la prevederile Constituţiei, însă nici reclamantul nu a precizat la care anume articole din Constituţie se referă şi potrivit cărora acţiunea în daune ar fi imprescriptibilă.
Potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârii instanţei de judecată şi a ordonanţei parchetului, prevăzute de art. 504 C. proc. pen.
În aceste condiţii, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut ca punct de plecare a termenului de 18 luni data rămânerii definitive a ordonanţei parchetului din 18 septembrie 2002 şi nu data pronunţării deciziei penale nr. 87 din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, aşa cum solicită apelantul.
Împotriva deciziei de apel a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Deşi acţiunea a fost întemeiată pe prevederile codului de procedură penală şi ale Constituţiei României, nu s-au avut în vedere şi dispoziţiile constituţionale care ocrotesc dreptul la imagine şi familia.
Potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă, după caz, a hotărârii instanţei de judecată sau ordonanţei procurorului. În condiţiile în care a ales instanţa de judecată, era firesc să aştepte obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile pentru acţionarea în recuperarea pagubei, neavând relevanţă data ordonanţei.
Nu se afla în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. (privare sau restrângere de liberate) pentru a se calcula termenul de 18 luni de la data la care s-a dat ordonanţa nr. 231/P/2001 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, respectiv 18 septembrie 2002.
Analizând recursul formulat în raport de criticile formulate, Curtea constată:
Reclamantul a formulat acţiunea invocând în cauză pe lângă dispoziţiile Codului de procedură penală şi dispoziţiile constituţionale.
Potrivit art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare [alin. (1)]. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal [alin. (2)].
Cu privire la cazurile prevăzute de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., în alin. (3) al aceluiaşi articol se arată că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului sau hotărâre judecătorească, după cum urmează: prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
În art. 506 alin. (1) C. proc. pen. se arată că acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârii instanţei de judecată sau a ordonanţei procurorului, prevăzute de art. 504 C. proc. pen.
În cadrul motivelor de recurs s-a subliniat de către recurent faptul că nu se află în situaţiile reglementate de art. 504 alin. (1) C. proc. civ., arătând că nu s-a luat împotriva sa nici o măsură privativă sau restrictivă de libertate.
Ambele instanţe au calculat termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. în raport de ordonanţa parchetului de scoatere de sub urmărire penală emisă la data de 18 septembrie 2002.
Instanţele au reţinut această ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, deşi, după cum susţine şi recurentul, nu este incident în cauză art. 504 alin. (2) C. proc. civ. [şi respectiv alin. (3) al aceluiaşi articol].
Din coroborarea art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., în care se face referire la ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală, rezultă că situaţiile permisă de aplicare a acestor dispoziţii legale sunt reprezentate de privarea de libertate sau restrângerea de libertate în mod nelegal, ceea ce nu se poate reţine în cauză relativ la persoana reclamantului-recurent.
În aceste condiţii, singura dispoziţie a art. 504 C. proc. pen. invocată în susţinerea acţiunii este cea de la alin. (1) care face referire la o hotărâre definitivă de achitare.
Fără a analiza dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., faţă de limitele de investire în recurs, se constată că instanţele ar fi trebuit, în contextul în care s-a făcut analiza cauzei, să aibă în vedere şi prevederile art. 506 alin. (2) coroborat cu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. ca punct de plecare al termenului prevăzut de dispoziţiile speciale, iar data hotărârii definitive este de 11 februarie 2003 când s-a pronunţat Decizia penală de către Curtea de Apel Galaţi.
În afara acestor dispoziţii speciale, s-au mai invocat în cauză şi dispoziţiile constituţionale, ca drept comun în materia reparării prejudiciului reclamat.
În acest cadru, instanţele ar fi trebuit să aibă în vedere, în cazul în care nu se puteau reţine dispoziţiile speciale, şi o calificare a cererii pe dispoziţiile dreptului comun în materie, drept comun care, oricum, prevede un termen de prescripţie de 3 ani, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Constatând, prin urmare, că sunt fondate criticile formulate în cauză, critici care atrag incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi că în mod greşit a fost soluţionată cauza pe excepţia tardivităţii dreptului la acţiune, Curtea urmează a face aplicarea şi a art. 312 alin. (5) C. proc. civ. dispunând casarea deciziei, admiterea apelului reclamantei [pe aceleaşi argumente şi cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.], desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei civile nr. 276 A din 17 februarie 2005 a Curţii de Apel Galaţi.
Casează Decizia recurată.
Admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 547 din 23 septembrie 2004 a Tribunalului Brăila.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3127/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3002/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
