ICCJ. Decizia nr. 3157/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3157
Dosar nr. 9073/200.
Şedinţa publică din 20 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia la data de 7 iulie 2003 reclamanţii T.D. şi T.R. au chemat în judecată pe pârâţii M.C.R. şi M.D.L., solicitând instanţei să dispună evacuarea necondiţionată a acestora din imobilul situat în Medgidia, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1997 din 11 iulie 2001, reclamanţii au înstrăinat pârâţilor nuda proprietate asupra imobilului menţionat anterior, păstrându-şi dreptul de uzufruct pe întreaga durată a vieţii. Pârâţii fiind fiica şi ginerele reclamanţilor, li s-a permis să locuiască temporar în imobil, manifestând ulterior însă un comportament violent şi lipsit de respect faţă de reclamanţi, ceea ce i-a determinat pe aceştia să promoveze prezenta acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 2588 din 11 decembrie 2003, Judecătoria Medgidia a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul situat în str. V., precum şi obligarea acestora la plata sumei de 3.083.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii s-a reţinut, în esenţă, că pârâţii nu au făcut dovada respectării dreptului de habitaţie viageră constituit în favoarea reclamanţilor deşi, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., acest fapt era un imperativ al interesului personal al pârâţilor care trebuiau să dovedească faptele alegate.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel pârâţii, criticând soluţia pentru netemeinicie şi nelegalitate în sensul că, fiind proprietari ai imobilului în litigiu, sancţiunea civilă de evacuare nu este legală.
S-a susţinut astfel că în mod greşit instanţa de fond a reţinut existenţa în cadrul convenţiei a două contracte, unul de vânzare cumpărare cu clauză de habitaţie şi unul de constituire a unui drept de habitaţie în imobil, pârâţii încălcând cel de-al doilea act cuprins în contract.
În subsidiar, s-a criticat faptul că reclamanţii nu au făcut dovada tulburării folosinţei de către apelanţii-pârâţi.
Prin Decizia civilă nr. 245/C din 16 martie 2004, Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi.
În considerentele deciziei s-a reţinut că între reclamanţi şi pârâţi a fost încheiat un contract de vânzare cumpărare imobiliară cu clauză de habitaţie viageră, cumpărătorii intrând de drept în stăpânirea imobilului cu data autentificării contractului (11 iulie 2001), iar în fapt la data încetării din viaţă a vânzătorilor.
Fiind un drept real de aceeaşi natură ca şi uzufructul, dreptul de habitaţie a fost convenit prin voinţa vânzătorilor şi cumpărătorilor, stipulându-se drept clauză contractuală.
Instanţa de apel a mai reţinut că pârâţii nu au respectat această clauză contractuală, încălcând dreptul de habitaţie al vânzătorilor, situaţie care face imposibilă tolerarea pârâţilor în imobil, aceştia având doar nuda proprietate, nu şi posesia de fapt a imobilului.
Împotriva deciziei nr. 245/c din 16 martie 2004 au declarat recurs pârâţii M.D.L. şi M.C.R., motivând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii şi schimbând înţelesul lămurit al acestuia.
Primul motiv de recurs invocat de pârâţi este acela că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că apelanţii ar fi criticat faptul că actul autentificat sub nr. 1997 din 11 iulie 2001 cuprinde două convenţii, în realitate nefiind invocată această critică.
Prin urmare recurenţii consideră că instanţa de apel nu s-a circumscris motivelor de apel, schimbând sentinţa de fond şi sub acest aspect criticat de pârâţi şi, în consecinţă, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii.
Al doilea motiv de recurs vizează încălcarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, în esenţă recurenţii susţinând că sancţiunea evacuării încalcă dreptul lor de proprietate asupra imobilului .
Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor urma:
Prin contractul de vânzare-cumpărare imobiliară cu clauză de habitaţie, reclamanţii au închiriat pârâţilor un imobil-casă de locuit, situat în Medgidia, format din 3 camere şi dependinţe, precum şi anexe gospodăreşti, amplasate pe un teren în suprafaţă de 935,57 mp.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1997 din 11 iulie 2001, vânzătorii–reclamanţi şi-au rezervat un drept de habitaţie viageră asupra casei de locuit, cumpărătorii-pârâţi fiind obligaţi să asigure o posesie utilă şi liniştită acestora.
Deşi prin contract s-a prevăzut că pârâţii urmau să intre în fapt în stăpânirea imobilului la data încetării din viaţă a vânzătorilor, reclamanţii au fost de acord ca aceştia să locuiască împreună cu ei în imobil, deoarece pârâţii sunt fiica, respectiv ginerele reclamanţilor.
Pârâţii nu au respectat însă clauza contractuală de a asigura reclamanţilor posesia liniştită şi utilă a întregului imobil, şi nu doar a unei părţi din acesta, creând totodată o stare conflictuală, situaţie care face imposibilă tolerarea lor în imobil, cu atât mai mult cu cât ei nici nu au posesia de fapt a imobilului, ci numai nuda proprietate.
Prin urmare, critica recurenţilor referitoare la încălcarea dreptului lor de proprietate prin aplicarea sancţiunii evacuării nu are fundament, întrucât neavând posesia de fapt a imobilului respectiv, ci fiind doar persoane tolerate, cărora reclamanţii le-au permis să locuiască împreună cu ei, se poate cere evacuarea lor atâta timp cât nu respectă liniştită şi utila folosinţă a locuinţei.
Nefondat este şi motivul de recurs privind faptul că instanţa de apel nu s-ar fi circumscris motivelor de apel, schimbând sentinţa de fond sub aspecte necriticate de apelanţi întrucât instanţa de apel nu a schimbat sentinţa primei instanţe ci, dimpotrivă, a confirmat-o prin respingerea apelului declarat de pârâţi ca nefondat.
Pentru considerentele expuse anterior, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii M.D.L. şi M.C.R. împotriva deciziei nr. 245/C din 16 martie 2004 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 20 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3156/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3155/2005. Civil → |
|---|
