ICCJ. Decizia nr. 3253/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3253
Dosar nr. 8131/200.
Şedinţa publică din 21 aprilie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 17045 din 3 decembrie 1997, Judecătoria Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta I.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor, prin D.G.F.P. Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi RA E.D.P.P. Constanţa şi a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, naţionalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, compus din teren în suprafaţă de 750 mp, pe care se află două construcţii, din care una alcătuită din sală mare şi trei camere, iar cealaltă alcătuită din două camere, antreu şi bucătărie.
Prin Decizia civilă nr. 2620 din 16 noiembrie 1998, Tribunalul Constanţa a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa pronunţată de instanţa de fond, în sensul stabilirii că cea de a doua construcţie este alcătuită din parter compus din două camere şi antreu şi etaj compus din două camere, antreu şi bucătărie.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate, iar apelurile declarate de pârâţii RA E.D.P.P. Constanţa şi Consiliul Local al municipiului Constanţa prin primar au fost respinse.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 1031 din 20 septembrie 1999, a admis recursurile declarate de Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi RA E.D.P.P. Constanţa, a casat Decizia nr. 2620 din 16 noiembrie 1998 a Tribunalului Constanţa, a admis apelurile declarate de Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi RA E.D.P.P. Constanţa, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 17045 din 3 decembrie 1997 a Judecătoriei Constanţa şi a trimis cauza Tribunalului Constanţa pentru judecarea cauzei ca instanţă de fond.
Soluţionând cauza în fond, Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr. 404 din 10 mai 2000 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta I.L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar, RA E.D.P.P. Constanţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin D.G.F.P. Constanţa şi P.I.
Pârâţii Consiliul local Constanţa, Municipiul Constanţa, RA E.D.P.P. Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa au fost obligaţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul, situat în Constanţa, compus din suprafaţa de 750 mp teren şi construcţiile aflate pe teren.
Cererea privitoare la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 27011 din 27 septembrie 1996 încheiat între RA E.D.P.P. Constanţa şi P.I. a fost respinsă, iar pârâţii Consiliul local Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar, RA E.D.P.P. Constanţa şi D.G.F.P. Constanţa au fost obligaţi să-i plătească reclamantei suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că autorul reclamantei L.A. a dobândit în proprietate imobilul situat în Constanţa, conform ordonanţei de adjudecare nr. 2493 din 1 mai 1936 a Tribunalului Constanţa. Imobilul este compus din suprafaţa de 750 mp teren, pe care se află două clădiri şi a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deşi proprietarul bunului, care era funcţionar public, era exceptat de la aplicarea acestui act normativ, prin art. II din decret.
De aceea, preluarea imobilului fiind abuzivă, reclamanta, ca succesoare legală a fostului proprietar, este îndreptăţită să solicite restituirea bunului.
Referitor la cererea care are ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, se reţine că temeiul ei îl constituie reaua-credinţă a vânzătorului, care cunoştea că bunul imobil nu îi aparţine, însă vânzarea lucrului altuia este nulă absolut, având cauză ilicită, atunci când actul s-a încheiat în frauda dreptului proprietarului cu complicitatea şi pe riscul cumpărătorului. Or, reclamanta nu a făcut dovada conivenţei frauduloase a terţului cumpărător.
Prin Decizia civilă nr. 117/c din 8 octombrie 2003, Curtea de apel Constanţa a respins ca nefondat apelul declarat de RA E.D.P.P. Constanţa împotriva acestei hotărâri.
Apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi hotărâri, a fost admis şi s-a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul admiterii cererii privitoare la contractul de vânzare-cumpărare nr. 27011 din 27 septembrie 1996. S-a constatat nulitatea acestui contract, încheiat între RA E.D.P.P. Constanţa şi P.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că apelul declarat de pârâta RA E.D.P.P. Constanţa nu este fondat, deoarece reclamanta a făcut dovada că la data preluării imobilului care face obiectul procesului, de către stat, proprietarul bunului (tatăl reclamantei) era inginer. Acesta făcând parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, corect s-a reţinut prin hotărârea apelată că statul opune proprietarului un titlu care nu este valabil.
Reţine instanţa de apel, că apelul declarat de reclamantă este întemeiat, deoarece aceasta a dovedit că a trimis notificare RA E.D.P.P. Constanţa, anterior datei când s-a vândut bunul, iar martorii M.E. şi B.F. au declarat că au însoţit-o pe fiica reclamantei, atât la RA E.D.P.P. Constanţa, cât şi la imobilul în litigiu, unde a discutat cu chiriaşii avertizându-i să nu cumpere bunul revendicat de mama sa, însă familia P. a refuzat orice discuţie.
Se reţine că, în raport cu aceste împrejurări, este dovedită reaua-credinţă a familiei P. şi a RA E.D.P.P. Constanţa.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii P.I., P.D., RA E.D.P.P. Constanţa, Consiliul local Constanţa şi Municipiul Constanţa.
Pârâţii P.I. şi P.D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în esenţă, formulează următoarele critici:
- Instanţa de apel nu a verificat calitatea de reprezentant a numitei M.E., care a declarat apel fără să depună procura. De aceea, în conformitate cu art. 161 C. proc. civ., instanţa trebuia să acorde un termen pentru ca reprezentanta apelantei să facă dovada calităţii sale, iar în caz contrar să procedeze la anularea cererii de apel.
- Cauza de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare nu este arătată de reclamantă şi nici instanţa de apel nu o indică în considerente. Arată recurenţii, că pentru dovedirea relei-credinţe a fost audiată ca martoră mandatara reclamantei, calitate în legătură cu care art. 189 C. proc. civ. nu prevede interdicţia de a fi audiată, însă este posibil ca aceasta să fie şi rudă cu reclamanta. În privinţa martorei B., se arată că aceasta a declarat ceea ce ştia de la martora M. şi se susţine că martora M. nu a precizat când ar fi avut loc discuţia la care se referă în declaraţia sa.
- La dosar a fost depusă sentinţa civilă nr. 12404 din 22 septembrie 2003 a Judecătoriei Constanţa, prin care s-a constatat nulitatea contractului, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, hotărâre în raport cu care există autoritate de lucru judecat, fapt ce impunea suspendarea judecării apelului până la data rămânerii definitive a primei hotărâri prin care se constată nulitatea. Se arată că, neprocedându-se în acest mod s-au pronunţat două hotărâri prin care s-a anulat contractul, în acţiuni care au cauză identică, iar reclamanta nu avea interes să formuleze cea de a doua acţiune.
- Reclamanta nu era îndreptăţită la restituirea imobilului, conform art. 2 din Legea nr. 112/1995, iar conform art. 9 din lege chiriaşii sunt îndreptăţiţi să cumpere apartamentul după expirarea termenului prevăzut de art. 14. De aceea, contractul de vânzare-cumpărare a fost legal încheiat. Susţin recurenţii că reclamanta nu s-a adresat cu cerere Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar simpla informare că imobilul va fi revendicat, chiar dacă ar fi reală, nu are nici o relevanţă. Dacă s-au avut în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestea nu erau aplicabile, deoarece imobilul a fost preluat de stat cu titlu legal, însă şi în ipoteza în care titlul statului este lovit de nulitate nu se poate reţine că este nul şi contractul de vânzare-cumpărare, pentru că reaua-credinţă a cumpărătorilor nu a fost dovedită cu declaraţia martorei M.E.. Arată recurenţii că nu au fost notificaţi, nu au ştiut că imobilul a fost naţionalizat şi au fost chiriaşi timp de peste 20 de ani.
- Hotărârea atacată nu este motivată corespunzător, pentru că nu se arată în raport cu ce dispoziţii legale s-a analizat reaua-credinţă şi pentru ce atenţionarea RA E.D.P.P. Constanţa şi a chiriaşilor ar fi împiedicat vânzarea bunului, cât timp proprietarul nu îndeplinea condiţiile impuse de lege pentru restituirea în natură a bunului.
Pârâta RA E.D.P.P. Constanţa, invocând art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., arată că instanţa de apel a apreciat greşit probele dosarului şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 cu privire la legalitatea titlului de proprietate al statului.
Arată recurenta că instanţa de apel nu a avut în vedere calitatea de administrator a RA E.D.P.P. Constanţa, că bunul a fost deţinut în baza titlului de proprietate al statului, bazat pe art. 645 C. civ., coroborat cu dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 şi că instanţele de fond şi apel reţinând greşit că imobilul a fost preluat abuziv de stat, nu au făcut compararea titlurilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Se mai susţine, că stabilindu-se greşit că reclamanta este moştenitoarea fostului proprietar care făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, nu s-a avut în vedere că imobilul fiind compus la data naţionalizării din 14 apartamente nu putea avea destinaţia de locuinţă pentru o singură familie şi că finalitatea Decretului nr. 92/1950 a fost aceea de a trece în proprietatea statului imobilele deţinute în excedent faţă de nevoile reale ale foştilor proprietari. Instanţa de apel nu a ţinut cont de extrasul din anexa decretului care atesta că imobilul avea spaţii cu destinaţia de închiriere fiind producător de fructe civile. În acest sens, a fost depusă informarea centrului 3 de la RA E.D.P.P. Constanţa, înregistrată cu nr. 3240 din 3 septembrie 1997 şi fotocopia anexei la decret, acte conform cărora construcţia nu era terminată, de unde se trage concluzia că nu putea avea destinaţia de locuinţă a familiei reclamantei.
- Referitor la contractul de vânzare-cumpărare se arată că notificarea este transmisă Consiliului local al Municipiului Constanţa, fără să poarte ştampilă sau semnătură de primire, că recurenta nu a fost notificată de intimată şi că, în lipsa notificărilor trimise atât vânzătoarei cât şi cumpărătorilor, nu se poate reţine reaua-credinţă.
Invocându-se buna-credinţă, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, şi cu Decizia nr. 98/2002 a Curţii Constituţionale, se susţine că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat în baza prevederilor legale care erau în vigoare în acel moment.
Recurenţii Consiliul local Constanţa şi municipiul Constanţa, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţin că nu au calitate procesuală în cererea privitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, că imobilul care face obiectul procesului a intrat în proprietatea statului cu titlu, în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 şi că problema bunei-credinţe a fost greşit stabilită.
Intimata I.L. a formulat întâmpinare, în care a susţinut că motivele de recurs nu sunt întemeiate şi a depus la dosar procurile judiciare date de reclamantă fiicei sale A.N.G. şi numitei M.E., pentru a fi reprezentată în procesul de revendicare şi procura judiciară dată de mandatara A.N.G. numitei M.E., pentru a o reprezenta în procesul de revendicare a imobilului proprietatea reclamantei.
Pentru considerentele la care ne vom referi în continuare, recursurile declarate de pârâţii P.I., P.D. şi RA E.D.P.P. Constanţa vor fi respinse ca nefondate, iar recursul declarat de pârâţii Consiliul local Constanţa şi Municipiul Constanţa va fi respins ca tardiv formulat.
În raport cu actele depuse la dosar de reclamanta-intimată, recurenţii P.I. şi P.D. au precizat că nu mai susţin motivul de recurs privitor la neregularitatea cererii de apel pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.
Deoarece pârâţii P.I., P.D. şi RA E.D.P.P. Constanţa privesc soluţia pronunţată în cererea care are ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, invocând, în esenţă, aceleaşi argumente, motivele de recurs formulate de aceste părţi vor fi analizate împreună.
Susţinerea recurenţilor P.D. şi P.I. că nu este arătată cauza de nulitate a contractului nu este întemeiată, pentru că în cererea formulată de reclamantă la data de 24 noiembrie 1999, aceasta a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, invocând reaua-credinţă a părţilor care au încheiat contractul, deşi aveau cunoştinţă că s-au făcut demersurile necesare pentru redobândirea bunului, iar prin hotărârea atacată s-a reţinut ca motiv de constatare a nulităţii reaua-credinţă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Reclamanta, care prin cererea înregistrată la nr. 1160 din 16 iulie 1996, adresată Consiliului local al municipiului Constanţa, a solicitat să nu fie înstrăinat imobilul, întrucât cere să-i fie restituit în natură, a făcut dovada relei-credinţe a vânzătoarei, iar cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, s-a făcut dovada că şi pârâţii au avut cunoştinţă de susţinerea reclamantei că imobilul a fost preluat fără titlu şi de faptul că aceasta face demersuri pentru redobândirea bunului.
De aceea, în raport cu ar. 1898 C. civ., aplicabil prin analogie, corect s-a reţinut prin hotărârea recurată că pârâţii, care la momentul încheierii contractului, ştiau că se contestă valabilitatea titlului statului şi că se solicită restituirea imobilului de către moştenitoarea fostului proprietar, au fost de rea-credinţă.
În cauză, recurenţii P.I. şi P.D. au susţinut că este posibil ca martora M.E. să fie rudă cu reclamanta, fără să facă dovada acestei susţineri. De altfel, dispoziţiile art. 189 C. proc. civ. instituie o incapacitate relativă pentru persoanele indicate la alin. 1, iar prin această incapacitate sunt apărate interesele părţii adverse. De aceea, este posibilă audierea ca martore a acestor persoane, dacă partea în favoarea căreia este edictată prevederea legală nu a ridicat obiecţii în privinţa audierii.
Or, pârâţii, la termenul când s-a încuviinţat proba cu martori, nu au ridicat obiecţii cu privire la martora M.E.
Recurenta RA E.D.P.P. Constanţa, la prima întrebare din interogatoriul aflat la dosarul nr. 8745/1999 al Tribunalului Constanţa, recunoaşte că a primit de la Primăria municipiului Constanţa tabelele cu imobilele revendicate conform Legii nr. 112/1995, în care era înscris şi imobilul care face obiectul procesului ca fiind revendicat cu cererea nr. 20332/1996, iar cererea adresată de reclamantă Consiliului local al municipiului Constanţa a fost înregistrată la nr. 1160 din 16 iulie 1996. La această cerere reclamantei i s-a răspuns cu adresa nr. 24871 din 20 august 1996.
Faptul că recurenta avea calitate de administrator al bunului nu constituie dovada bunei sale credinţe la momentul încheierii actului.
Neîntemeiată este şi susţinerea recurenţilor că imobilul a fost preluat cu titlu legal de la autorul reclamantei.
Din adresa nr. 24871/1996, aflată la dosarul instanţei de apel rezultă că imobilul fost proprietatea numitului L.A. a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950 şi figurează în anexa la decret la poziţia 2, clădiri în construcţie, iar pârâtele nu au făcut dovada că autorul reclamantei se încadra în categoria persoanelor prevăzute de art. I din decret.
Nu s-au depus la dosar acte care să ateste faptul că fostul proprietar era exploatator de locuinţe, aşa cum susţine RA E.D.P.P. Constanţa, iar actele invocate de recurentă nu fac dovada acestui fapt.
În anexa la decretul de naţionalizare autorul reclamantei nu este înscris cu mai multe imobile, faptul că la data preluării construcţia nu era terminată nu atestă calitatea acestuia de exploatator de locuinţe, iar în calitatea lui de inginer, autorul reclamantei făcea parte din categoria persoanelor menţionate în art. II din Decretul nr. 92/1950, excluse de la aplicarea acestui decret.
De altfel, în procesele-verbale de preluare a imobilului din Constanţa, sunt înscrise două apartamente cu următoarele menţiuni: apartamentul 6, clădire neterminată; apartamentul 3, clădire deteriorată din cauza ploilor.
Aceste acte, aflate la dosarul nr. 689/1997 al Judecătoriei Constanţa, nu poartă nici o menţiune privitoare la închirierea spaţiilor de către proprietar.
Susţinerea pârâtei-recurente RA E.D.P.P. Constanţa că bunul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950, art. 645 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi că trebuia să se compare titlurile de proprietate nu sunt întemeiate, deoarece titlul de preluare este valabil numai dacă preluarea s-a făcut cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării. Or, în speţă, nevalabilitatea titlului rezultă din faptul că prin preluarea imobilului au fost încălcate chiar prevederile Decretului nr. 92/1950.
Faptul că reclamanta, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 nu ocupa locuinţa în calitate de chiriaşă, că locuinţa nu era liberă şi că prin art. 9 din lege s-a creat pentru chiriaşi posibilitatea de a cumpăra apartamentul în care locuiesc nu atestă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare care face obiectul procesului, aşa cum susţin recurenţii.
Imobilul fiind preluat fără titlu valabil, statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului, iar actul subsecvent de înstrăinare era valabil numai dacă la momentul întocmirii lui achizitorul avea credinţa că cel de la care a dobândit bunul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.
Or, în cauză, s-a făcut dovada că reclamanta a solicitat să-i fie restituit imobilul cu cererea nr. 20332/1996, menţionată de recurenta RA E.D.P.P. Constanţa, iar cu declaraţiile martorelor s-a dovedit că pârâţii ştiau încă din vara anului 1996 că reclamanta contestă valabilitatea titlului de preluare a imobilului.
Nici faptul că prin sentinţa civilă nr. 12404 din 22 septembrie 2003 a Judecătoriei Constanţa s-a admis acţiunea formulată ulterior de reclamantă, întemeiată pe art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi s-a constatat nulitatea aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare, nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.
La data pronunţării deciziei de către instanţa de apel (8 octombrie 2003) sentinţa invocată de recurenţii P.D. şi P.I., care poartă menţiunea „dactilografiată la 3 octombrie 2003" nu era definitivă. Pricinile nu se aflau înaintea aceleiaşi instanţe, iar părţile nu au invocat litispendenţa şi nu au cerut să se suspende judecata.
De altfel, nu se impunea suspendarea judecăţii apelurilor până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate de instanţa de fond în procesul ulterior, iar excepţiile lucrului judecat şi lipsei interesului reclamantei pentru formularea unei noi cereri privind constatarea nulităţii contractului, puteau fi invocate în procesul ulterior şi nu în prezenta cauză.
De asemenea, este neîntemeiată critica privitoare la motivarea necorespunzătoare a hotărârii. Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate de recurente nu sunt incidente în cauză, deoarece hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, motive care nu sunt contradictorii şi nici străine de natura cauzei, iar susţinerile care privesc aprecierea probelor, nu fac posibilă încadrarea în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Recursul declarat de Consiliul local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar este tardiv.
Conform art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel, iar conform art. 103 C. proc. civ. neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Deoarece pârâtelor, Municipiul Constanţa şi Consiliul local Constanţa le-a fost comunicată hotărârea atacată la data de 22 octombrie 2003, aşa cum o atestă actele aflate la dosarul instanţei de apel, termenul legal pentru declararea recursului a început să curgă la această dată şi a expirat la data de 7 noiembrie 2003.
Acestea însă au declarat recurs la data de 12 noiembrie 2003, fără ca în declaraţia de recurs să arate care este împrejurarea mai presus de voinţa lor care le-a împiedicat să declare recursul în termenul legal.
De aceea, în raport cu dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de aceste pârâte va fi respins ca tardiv, fără să se analizeze criticile formulate prin declaraţia de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii P.I., P.D. şi RA E.D.D.P. Constanţa şi, ca tardiv, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, reprezentaţi prin primar R.Ş.M. împotriva deciziei civile nr. 117/C din 8 octombrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3257/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3247/2005. Civil → |
|---|
