ICCJ. Decizia nr. 3281/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea adresată la 6 mai 2003 a Judecătoriei Iași, reclamantul A.D.M. a chemat în judecată pârâta SC A. SA Iași pentru a se dispune obligarea acesteia să încheie contract de vânzare cumpărare pentru camera 61 parter din Căminul C3 A., situat în Iași, cu plata de daune-interese pentru fiecare zi de întârziere în semnarea contractului.
A invocat în drept prevederile Legii nr. 85/1992, arătând că este căsătorit și nu deține o locuință iar conducerea pârâtei refuză în mod abuziv să-i vândă.
Pârâta a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii, arătând că reclamantul nu este titularul unui contract de închiriere, nu a plătit chirie și nu a fost niciodată salariatul ei.
Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr. 9088 din 15 septembrie 2003 a respins acțiunea ca nefondată, reținând în esență că:
- reclamantul nu este titularul unui contract de închiriere;
- camera de cămin nu constituie o "locuință" în sensul legii, astfel
încât nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992;
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, prin care a reiterat susținerile din acțiune, a fost admis prin decizia civilă nr. 243 din 3 martie 2004 a Curții de Apel Iași; a fost schimbată în parte sentința, admițându-se parțial acțiunea și dispunându-se obligarea pârâtei să încheie cu reclamantul contractul de vânzare cumpărare pentru camera din căminul de nefamiliști; a fost păstrată dispoziția instanței de fond privind respingerea capătului de cerere referitor la daunele-interese.
Curtea de Apel a reținut că reclamantul a plătit în mod constant chirie pentru camera ocupată, ceea ce îi conferă calitatea de locatar iar pe de altă parte spațiul respectiv îi satisface acestuia nevoile locative, astfel încât constituie o "locuință" în sensul Legii nr. 114/1996.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susținut în primul rând că pârâtul nu are calitate de chiriaș ci de simplu tolerat, ceea ce nu îi conferă vocația de a cumpăra în condițiile Legii nr. 85/1992.
Pe de altă parte recurenta a arătat că o cameră dintr-un cămin de nefamiliști nu constituie o "locuință" în sensul legii.
Prin recurs s-a solicitat modificarea deciziei pronunțate în apel în sensul respingerii apelului și menținerii soluției instanței de fond.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este întemeiat.
Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 "locuințele constituite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, altele decât locuințelor de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere la cererea acestora "....
Textul prevede fără echivoc că numai chiriașii au vocație la dobândirea locuinței. Or, reclamantul nu a fost în măsură să probeze decât împrejurarea că a plătit diferite sume de bani în contul locuirii în căminul de nefamiliști.
Nu există un ordin de repartiție sau de cazare și cu atât mai puțin un contract de închiriere, astfel încât reclamantul, care nu a fost salariatul pârâtei, nu a avut niciodată alt statut decât de tolerat, căruia în câteva rânduri i s-a cerut să părăsească imobilul.
în aceste condiții, vânzarea-cumpărarea nu este, din considerente intuitu personae, legalmente posibilă.
Așa fiind, înalta Curte a admis recursul conform prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și a modificat decizia atacată în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței pronunțate în fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3290/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3275/2005. Civil → |
|---|
