ICCJ. Decizia nr. 3893/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3893
Dosar nr. 30668/1/2005
Nr. vechi 13450/200.
Şedinţa publică din 14 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 ianuarie 2005, reclamantul B.D.P. a chemat în judecată pârâta Primăria municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acesteia să-i restituie un teren echivalent sau să-i achite contravaloarea terenului în suprafaţă de 1200 mp situat în sector 1.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că terenul menţionat, împreună cu construcţia edificată pe acesta şi care a fost demolată, au fost preluate în mod abuziv de la autorul său, B.G., care ar fi trebuit să fie exceptat de la naţionalizare, întrucât era mic meseriaş.
Reclamantul a arătat că măsura naţionalizării imobilului este lovită de nulitate absolută în atare condiţiuni, astfel încât statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra bunului, reclamantul fiind îndreptăţit la acordarea unui teren echivalent.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 480, art. 969 şi art. 1100 C. civ., art. 21 din Constituţia României, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 132 din 21 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea reclamantului reţinându-se că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat, astfel încât accesul la procedurile de drept comun prevăzut de art. 480 şi urm. C. civ. nu poate fi primit.
Având în vedere aplicabilitatea normelor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi demersul judiciar al reclamantului fondat pe prevederile art. 480 şi urm. C. civ., a fost respinsă acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, cu îndrumarea dată reclamantului să continue procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Apelul reclamantului a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 316 A din 20 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, instanţă care a reţinut inadmisibilitatea accesului judiciar fără îndeplinirea procedurilor prealabile prevăzute de lege şi care, în speţă, nu au fost finalizate.
S-a considerat, de asemenea, că nerespectarea de către pârâtă a termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din lege nu justifică formularea prezentei cereri, în lipsa unei dispoziţii emisă în condiţiile legii, ci eventual, formularea unei cereri întemeiate pe prevederile de drept civil ce reglementează obligaţia de a face.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a învederat că deşi a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a primit nici un răspuns până în prezent.
Inerţia şi lipsa de responsabilitate a entităţii prevăzute de Legea nr. 10/2001, cât şi împrejurarea că procedura administrativă nu-i permite dezbaterea în contradictoriu a nulităţii actului de naţionalizare, l-au determinat să aleagă calea judiciară.
Respingerea cererii sale ca inadmisibilă este contrară prevederilor art. 21 din Constituţia României, care consfinţeşte liberul acces la justiţie, dar şi a dispoziţiilor art. 480 şi urm. C. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001 nu dispun expres şi neechivoc sancţionarea invocării şi valorificării dreptului său subiectiv pe calea acţiunii în revendicare, prin inadmisibilitatea cererii astfel formulate.
Recursul este fondat.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 3352 din 16 noiembrie 2001 la Biroului Executorului Judecătoresc T.G. şi transmisă Primăriei municipiului Bucureşti, reclamantul, în calitate de moştenitori al defunctului B.G., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti constând în teren în suprafaţă de 1200 mp.
Imobilul solicitat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Construcţia existentă pe terenul proprietatea antecesorului său a fost demolată, iar pe vechiul amplasament al imobilului a fost edificat un bloc de locuinţe.
Deşi a comunicat notificarea în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate în conformitate cu prevederile art. 22 din lege, pârâta nu a emis dispoziţie/decizie în termenul prevăzut de art. 23 din lege, motiv pentru care, la data de 21 ianuarie 2005 reclamantul a promovat prezenta cerere introductivă de instanţă.
Pretenţiile solicitate prin acţiune constau în obligarea pârâtei să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent, fie prin atribuirea unui teren echivalent în compensare, fie plata contravalorii terenului şi a construcţiei demolate, cererea fiind justificată atât pe argumente constând în preluarea abuzivă a bunului, cât şi inerţia pârâtei ce nu a răspuns notificării sale.
Soluţionând cererea în sensul respingerii sale ca inadmisibilă şi îndrumării reclamantului să promoveze un alt proces pe calea dreptului comun în obligaţie de a face, ambele instanţe au pronunţat hotărâri nelegale şi în contradicţie cu scopul final al procesului civil: soluţionarea litigiului dintre pârâţi şi, în final, realizarea dreptului invocat.
Ori, este evident în raport de pretenţiile reclamantului, astfel cum au fost reţinute mai sus, cât şi din motivaţia demersului judiciar, refuzul, tăcerea persoanei notificate de a răspunde la notificarea sa, că cererea reclamantului se cantonează în domeniul legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001.
În condiţiile în care Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 23 din lege, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, tribunal, pe considerentul că cererea ar fi inadmisibilă. Absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, refuz ce trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile acestei proceduri speciale.
Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale cuprinse în actul normativ de referinţă nu pot constitui o piedică în calea persoanei îndreptăţite în a-şi valorifica drepturile recunoscute de lege şi nici un temei de a o pune pe aceasta într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condiţiile în care nu are nici o culpă.
A considera că cererea reclamantului este inadmisibilă şi a o respinge ca atare, înseamnă nu numai a da dovadă de un formalism exagerat şi nejustificat, dar şi a nesocoti caracterul reparatoriu al acestei legi şi a obstacula persoanele îndreptăţite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aştepte în mod nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia unor persoane juridice, care nesocotesc prevederile legii privind termenul şi modalitatea de răspuns, conduită culpabilă ce nu poate fi acceptată şi lăsată nesancţionată.
De asemenea, a considera că titularul unui drept subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001 nu are acces la justiţie, în caz de tăcere a entităţii notificate de a pronunţa prin decizie/dispoziţie motivată asupra cererii sale de măsuri reparatorii, fiind îndrumată să aleagă o altă cale procesuală, contravine nu numai prevederilor şi principiilor legii de reparaţiune, dar şi dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României, care consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiţiei pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Prin urmare, constatând că, în mod greşit cele două instanţe au soluţionat procesul fără a cerceta fondul pretenţiilor reclamantului, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, hotărârile casate şi pricina trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul B.D.P. împotriva deciziei civile nr. 316 A din 20 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă.
Casează Decizia ataşată, precum şi sentinţa civilă nr. 132 din 21 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi trimite cauza pentru rejudecare în fond la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3998/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3802/2005. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
