ICCJ. Decizia nr. 3802/2005. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3802
Dosar nr. 17209/1/2005
Nr. vechi 4268/200.
Şedinţa publică din 13 aprilie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 754 din 5 ianuarie 2004 reclamanta G.M. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Public, Parchetul Militar Timişoara solicitând ca Ministerul Public să fie obligat să comunice de îndată persoanele vinovate de rănirea reclamantei, precum şi instituţiile de care aparţin sau aparţineau respectivele persoane având în vedere atribuţiile legale, stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a primilor trei pârâţi pentru proasta gestionare a crizei din decembrie 1989 precum şi obligarea pârâţilor la plata unor daune materiale de 1 miliard lei şi daune morale de 100 miliarde lei, pentru prejudiciile aduse familiei sale.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este certă producerea evenimentului din data de 17 decembrie 1989, când a fost rănită prin împuşcare şi că are calitatea de parte vătămată în dosarul penal nr. 566/P/1990 al Parchetului Militar Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 1772 din 26 februarie 2004 Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timişoara, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timişoara sub nr. 2833/2004, iar prin sentinţa civilă nr. 650 din 28 mai 2004 această instanţă a respins acţiunea formulată de reclamantă ca prescrisă faţă de pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii şi ca inadmisibilă faţă de Ministerul Public.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele: reclamanta din prezenta cauză a avut calitatea de parte vătămată în dosarul de urmărire penală 566/P/1990 al Parchetului Militar Timişoara, precum şi în dosarul nr. 2955/1998 al Curţii Supreme de Justiţie în care au fost trimişi în judecată inculpaţii S. şi C. pentru faptele din decembrie 1989, dar aceasta nu s-a constituit şi parte civilă în cauză.
Faţă de atribuţiile procurorului în exercitarea activităţii de urmărire penală, orice persoană căreia i s-a adus o vătămare prin măsurile şi actele de urmărire penală are dreptul să formuleze plângere în condiţiile art. 275-278 C. proc. pen.; reclamanta nu a procedat ca atare, astfel că, faţă de modul cum a înţeles să formuleze acţiunea, petitul formulat la lit. a) apare ca inadmisibil, se reţine în motivarea sentinţei.
Petitele b şi c din acţiune faţă de primii trei pârâţi s-a apreciat a fi prescrise faţă de împrejurarea că dreptul la petiţie al reclamantei curge de la data săvârşirii acestor fapte şi nu de la data la care este cunoscută persoana care se face vinovată de rănirea reclamantei, deoarece aceasta nu pretinde repararea prejudiciului material şi moral produs prin rănirea sa, ci prejudiciul produs ca urmare a nerespectării obligaţiei celor trei pârâţi de a asigura ordinea publică şi securitatea cetăţenilor.
Reclamanta a declarat apel împotriva acestei sentinţe, motivând în esenţă, că greşit s-a apreciat de către prima instanţă că acţiunea este prescrisă şi inadmisibilă, conform art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., existând dovada elementelor generale şi speciale care argumentează răspunderea pârâţilor, cărora, la data de 17 decembrie 1989 le revenea controlul armelor şi muniţiilor.
Prin Decizia civilă nr. 2876/A din 17 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii, Curtea a reţinut că instanţa de fond a stabilit o corectă stare de fapt şi o justă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1, art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme reclamanta, în acţiunea ei introductivă de instanţă a chemat în judecată pe primii trei pârâţi pentru fapta lor proprie, aceea de nerespectare a obligaţiilor de a asigura ordinea publică şi siguranţa cetăţenilor, cu ocazia evenimentelor din Timişoara din data de 17 decembrie 1989; dreptul reclamatei la acţiune, de 3 ani, a început să curgă de la această dată şi ca atare el s-a împlinit la 17 decembrie 1992 iar acţiunea reclamantei este introdusă la 5 ianuarie 2004, întrucât aceasta solicită repararea prejudiciilor materiale şi morale ca urmare a nerespectării obligaţiilor, de către cei trei pârâţi, de a asigura ordinea publică şi securitatea cetăţenilor, iar nu repararea acelor prejudicii cauzate de rănirea ei (care nu s-a constituit parte civilă în cauza penală, menţinându-şi doar calitatea de parte vătămată).
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamanta, invocând drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că în mod greşit s-a respins acţiunea ca prescrisă, ignorându-se faptul că nici până în prezent nu s-a finalizat dosarul penal în care este parte vătămată şi nici nu a fost identificat autorul agresiunii îndreptate împotriva sa, astfel că prescripţia începe să curgă de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască autorul faptei ilicite, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958. De asemeni şi soluţia de inadmisibilitate a acţiunii faţă de Ministerul Public este greşită, se susţine prin motivele de recurs, câtă vreme această instituţie avea obligaţia identificării şi sancţionării agresiunii a cărei victimă a fost.
Intimaţii-pârâţi în cauză au formulat întâmpinări prin care au combătut motivele de recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Intimatul Serviciul Român de Informaţii a mai precizat că, în situaţia admiterii recursului, în considerentul că nu a operat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate şi prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce urmează.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel, confirmând soluţia instanţei de fond, a apreciat în mod judicios că acţiunea reclamante, astfel cum a fost formulată, este prescrisă.
În aplicarea principiului disponibilităţii, litigiile urmează să fie soluţionate în limitele în care instanţa a fost investită cu privire la obiectul pricinii şi temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată.
În speţă, instanţele au reţinut corect că prin acţiunea formulată reclamanta a solicitat repararea prejudiciilor materiale şi morale produse ca urmare a nerespectării de către pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii a obligaţiilor de a asigura ordinea publică şi securitatea cetăţenilor, cu ocazia evenimentelor petrecute la Timişoara, la data de 17 decembrie 1989.
În raport de acest petit al acţiunii, cererea introdusă la data de 5 ianuarie 2004 este evident prescrisă, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie de 3 ani în care putea fi exercitat dreptul la acţiune împlinindu-se la data de 17 decembrie 1992.
Susţinerile din motivele de recurs referitoare la faptul că prescripţia începe să curgă de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască autorul faptei ilicite, iar dosarul penal în care este parte vătămată nu s-a finalizat încă, excede cadrului procesual stabilit de însăşi reclamantă prin petitul acţiunii, deoarece aceasta nu a înţeles să pretindă repararea prejudiciului material şi moral produs prin rănirea sa, cum susţine în recurs, ci răspunderea pârâţilor, persoane juridice pentru fapta proprie.
Faţă de împrejurarea că în apel reclamanta nu a criticat soluţia instanţei de fond în ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a acţiunii faţă de pârâtul Ministerul Public, nu poate fi primită această critică direct în recurs, sub acest aspect hotărârea instanţei de fond devenind irevocabilă.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prin Decizia recurată reţinându-se în mod corect că în cauză a operat prescripţia dreptului la acţiune.
Respingându-se recursul, nu se mai impune a se analiza excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul pârât Serviciul Român de Informaţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.M. împotriva deciziei nr. 876/A din 17 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3893/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3815/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
