ICCJ. Decizia nr. 3937/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3937
Dosar nr. 9012/200.
Şedinţa publică din 12 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Paşcani sub nr. 5460 din 10 septembrie 2002, G.E. în calitate de proprietar a chemat în judecată pe pârâţii N.P., F.E. şi N.V. pentru a fi obligaţi să-i permită folosirea căii de acces situate la sudul proprietarilor lor, la drumul public şi totodată să fie obligaţi la despăgubiri în sumă de 3.000.000 lei echivalentul producţiei nerealizate pe ultimii trei ani agricoli ca urmare a împiedicării trecerii sale la terenul agricol.
Reclamanta a susţinut că pârâţii au închis abuziv singura cale de acces care exista între drumul public şi terenul proprietatea sa amplasat pe un loc înfundat aşa încât a fost împiedicată cu violenţă să-şi exercite dreptul de proprietate cu atributele sale din cauza tulburărilor produse.
S-a mai susţinut că drumul de trecere închis de pârâţi a existat în fapt înainte de cooperativizarea agricolă şi constituie singura cale de acces şi după restabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor potrivit legislaţiei de reconstituire a dreptului de proprietate.
Pârâta F.E. a fost de acord cu admiterea cererii reclamantei privind eliberarea căii de acces, confirmând susţinerea acesteia în sensul că drumul de trecere singurul posibil la calea publică a existat şi anterior cooperativizării agriculturii.
Pârâtul N.P. a susţinut că terenul pe care se cere calea de acces este proprietatea sa şi că reclamanta poate trece la drumul public pe drumul de acces creat de Comisia comunală de fond funciar cu prilejul reconstituirii dreptului de proprietate pentru părţile din litigiu conform Legii nr. 18/1991.
Soluţionând cauza în prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 83 din 15 ianuarie 2004, Judecătoria Paşcani a admis acţiunea, a obligat pe pârâţi să permită reclamantei folosirea căii de acces delimitată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Totodată pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 3.000.000 lei despăgubiri civile şi cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a constatat din dovezile cu martori, înscrisuri şi expertize, că pentru delimitarea căii de acces şi a proprietăţilor părţilor, şi de evaluare a daunelor că pârâţii au inclus nejustificat în loturile pe care le folosesc, peste limita drepturilor de proprietate şi vechea cale de acces de la proprietatea reclamantei la drumul public, care constituie şi singurul drum de trecere posibil.
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 383 din 26 martie 2004 a Curţii de Apel Iaşi care a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul N.P.
În raport de motivele apelului, instanţa menţionată a reţinut în contextul dispoziţiilor art. 616 şi art. 617 C. civ. că terenul reclamantei se află pe un loc înfundat şi calea cea mai scurtă de acces la drumul public este cea stabilită de prima instanţă în concordanţă cu constatările expertizei tehnice şi cu declaraţiile martorilor audiaţi la cererea reclamantei.
Curtea a stabilit totodată că drumul de trecere folosit şi anterior comasărilor agricole conform convenţiei foştilor proprietari a fost restabilit pentru locul înfundat şi de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi de asemeni că ocuparea de către pârâţi este lipsită de vreo justificare legală.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termen legal pârâtul N.P. care invocând lipsa de temei legal a soluţiei pronunţate a susţinut în esenţă că terenul pe care s-a recunoscut calea de acces a reclamantei este proprietatea sa, aşa încât nu putea fi obligat la folosirea ei fără plata unei despăgubiri şi totodată că instanţele ar fi stabilit greşit că acesta ar fi singurul şi cel mai accesibil loc de trecere.
Recursul nu este fondat.
Cum rezultă pe larg din considerentele hotărârii atacate confirmate atât prin declaraţiile martorilor şi recunoaşterile parţiale ale pârâţilor, din titlurile de proprietate înfăţişate de părţi şi din constatările de fapt ale expertizei tehnice, drumul de trecere în discuţie excede proprietatea recurentului aşa cum este delimitată prin titlul său de proprietate.
În acelaşi timp instanţa de apel a reţinut pe deplin temei că drumul a existat pe acelaşi amplasament şi în trecut când proprietarii terenurilor erau antecesorii părţilor din litigiu.
În aceste condiţii şi faţă de forţa titlurilor de proprietate înfăţişate de părţi şi în concordanţă cu care s-a delimitat drumul, certificatul de moştenitor evocat de recurent în sensul că ar face dovada dreptului său de proprietate pe o suprafaţă mai mare în care se cuprinde şi drumul nu are relevanţă.
Nedovedindu-se proprietarul terenului pe care este amplasat drumul de trecere, recurentul-pârât nu este îndreptăţit nici la despăgubirea pretinsă potrivit art. 616 C. civ.
Ca urmare recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul N.P. împotriva deciziei nr. 383 din 26 martie 2004 a Curţii de Apel Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3933/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3889/2005. Civil. Stabilirea competenţei → |
|---|
