ICCJ. Decizia nr. 3943/2005. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3943/2005Dosar nr. 2124/2003
Şedinţa publică din 13 mai 200.
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 1998 reclamantul M.H., prin mandatar, a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi A.P.P.S. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, alcătuit din construcţie şi terenul aferent de 743 mp.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este singurul moştenitor al mamei sale M.D.M. (fostă M.) şi al tatălui său M.D.A. , decedaţi la 6 noiembrie 1956 şi respectiv 28 decembrie 1951 în Buenos Aires, Argentina.
Imobilul a fost dobândit de autorii săi, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 14698 din 30 martie 1946 şi transcris în registrul de transcripţiuni al Grefei Tribunalului Ilfov sub nr. 7083 din 30 martie 1946 de la C.E. şi G.
Imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, acesta nefigurând ca fiind preluat în baza vreunui act normativ.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 9274 din 10 iunie 1998 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată cu nr. 3201/1999 la secţia a III-a civilă.
La data de 22 septembrie 1999, Ţ.I. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat să se constate dreptul său de creanţă, în calitate de chiriaş în imobilul revendicat, drept de creanţă având ca obiect lucrările de reparaţii capitale realizate pe propria sa cheltuială în valoare de 18.580.000.000 lei, pretenţii ulterior reduse la suma de 4.775.000.000 lei (fila 47).
În motivarea cererii, intervenientul a arătat că începând cu data de 1 aprilie 1990 se află în raporturi de locaţiune cu pârâta A.P.P.S., obiectul locaţiunii constituindu-l imobilul situat în Bucureşti căruia, în calitate de locatar, i-a făcut îmbunătăţiri capitale.
A mai susţinut că la imobilul respectiv, cu aprobarea locatorului, care la vremea respectivă era Ministerul Economiei Naţionale, s-au început şi executat anumite extinderi la clădirea existentă, ele urmând a fi continuate după realizarea unor alte noi lucrări de consolidare, pentru care s-a adresat administratorului imobilului RA A.P.P.S., spre aprobare însă, datorită apariţiei prezentului litigiu, s-a tergiversat aprobarea continuării lucrărilor.
Intervenientul a mai arătat că este de bună credinţă iar în temeiul art. 1075, art. 1420 pct. 2 şi 3 C. civ., are constituit un drept de creanţă faţă de locator, indiferent de predecesorul său succesorul acestuia de drept.
La data de 28 septembrie 1999 pârâta RA A.P.P.S. a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a Ministerului Finanţelor Publice, deoarece RA A.P.P.S este doar administratorul imobilului, proprietar fiind Statul Român care stă în judecată prin Ministerul Finanţelor conform art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998.
Cererea de intervenţie în interes propriu a fost admisă în principiu la termenul de judecată de la 7 decembrie 1999 conform art. 52 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1552 din 11 decembrie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, invocată de pârâta RA A.P.P.S. şi a respins acţiunea faţă de aceşti doi pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale invocată de pârâta RA A.P.P.S., ca neîntemeiată.
A respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Ţ.I.
A admis cererea principală formulată de reclamantul M.H. împotriva pârâţilor RA A.P.P.S. şi M.F.P. şi în consecinţă:
A omologat raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul S.C. (fila 76 dosar tribunal).
A obligat pe pârâţii M.F.P. şi RA A.P.P.S. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti compus din: teren în suprafaţă de 743 mp reprezentat în schiţa anexă a raportului de expertiză topo prin coordonatele ABCDEFGA şi construcţia existentă pe teren în vechea configuraţie şi reprezentată în aceeaşi anexă la raportul de expertiză topo prin considerentele GHIJKLMNEFG.
A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu. Deşi s-a susţinut de către pârâţi că imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 224/1951, în realitate, nu s-au îndeplinit formalităţile legale, lipsind hotărârea judecătorească pe care s-a întemeiat Decizia nr. 105/1953 de preluare a imobilului precum şi publicaţia de vânzare şi procesul verbal de consemnare a rezultatului vânzării, iar hotărârile de guvern invocate de pârâta RA A.P.P.S. nu pot constitui un temei legal al pretinsei apartenenţe a imobilului la domeniul public al statului.
A mai reţinut că imobilul proprietatea autorilor reclamantului (construcţie şi 743 mp teren) face parte din actuala parcelă din Bucureşti care are în prezent suprafaţa de 12.532 mp şi deţinută cu contract de închiriere de intervenientul Ţ.I.
A mai reţinut că edificiul cumpărat în anul 1946 de autorii reclamantului nu a păstrat configuraţia, construcţia alipită constituind o unitate locativă distinctă.
Referitor la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Ţ.I. a reţinut că este inadmisibilă în condiţiile în care aceasta a fost formulată ca o cerere de constatare, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., când era posibilă formularea unei cerere în realizare, adică să solicite obligarea oricăruia dintre părţi (în raport de poziţia sa procesuală) pe care îl consideră creditorul obligaţiei privind dosarul său la restituirea îmbunătăţirilor şi reparaţiilor capitale aduse imobilului, nu şi locative care îi cădeau în sarcină.
Hotărârea instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 30 din 30 ianuarie 2003, a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâţii M.F.P. şi RA A.P.P.S. şi de intervenientul Ţ.I.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs chiar pârâţii M.F.P. şi RA A.P.P.S.
În recursul său, pârâtul M.F.P., invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este nelegală întrucât, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului şi pe cale de consecinţă, a respins şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pe care a invocat-o.
Susţine că imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin Decizia de preluare nr. 105/1953 dată în baza Decretului nr. 224/1951 referitor la urmărirea imobiliară pentru recuperarea creanţelor statului, decizie care are caracter constitutiv de drepturi, iar reclamantul nu a făcut dovada că autorii săi ar fi achiesat creanţele contra Stat.
Mai susţine că în mod greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) întrucât trebuia urmată de către reclamant procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea nr. 10/2001.
În recursul său pârâta A.P.P.S. RA invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea este nelegală întrucât, în mod greşit s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu în proprietatea statului.
Susţine că imobilul în discuţie a trecut cu titlu în proprietatea statului în baza deciziei nr. 105/1953 emisă cu respectarea prevederilor Decretului nr. 224/1951.
Recurenta invocă şi anexează sentinţa civilă nr. 846 din 22 noiembrie 1952 prin care s-a admis cererea Secţiei Financiare I a fostului Raion I.V.Stalin prin care s-a încuviinţat vânzarea imobilului proprietatea autorilor reclamantului. Consideră , astfel, că titlul statului îl reprezintă sentinţa civilă menţionată.
Mai susţine că în mod greşit s-a reţinut că imobilul nu face parte din domeniul public al statului şi că acesta nu ar face parte din categoria imobilelor de protocol aflate în administrarea RA A.P.P.S.
Mai susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât această lege a intrat în vigoare ulterior investirii instanţei cu cererea ce formează obiectul litigiului şi drept urmare, aceasta nu retroactivează.
Cu privire la recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. se priveşte ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Conform art. VI alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Conform alin. (3) din acelaşi articol, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului
Este de observat că prin articolul menţionat legiuitorul a conferit instanţelor judecătoreşti competenţa de a analiza dacă titlul statului s-a constituit cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor fără a face distincţie după cum titlul statutul l-a reprezentat un act emis de o autoritate administrativă sau a constituit un act judiciar, adică o hotărâre judecătorească.
Din această perspectivă, analizarea titlului statului în raport cu legea în baza căreia a fost emis, se realizează de instanţele judecătoreşti chiar şi pe cale incidentală, nu numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de hotărârea judecătorească de trecere în proprietatea statului, tocmai în sprijinul şi aplicarea ideii de reparaţiune a unor preluări abuzive comise în trecut.
În speţă, pe parcursul judecăţii recursului şi pentru a dovedi titlul statului asupra imobilului în discuţie, recurenta a depus sentinţa civilă nr. 846 din 22 noiembrie 1952 pronunţată de fostul Tribunal Popular al raionului I.V.Stalin Bucureşti în aplicarea Decretului nr. 224/1951 prin care s-a admis cererea formulată de Circumscripţia I Financiară şi s-a încredinţat vânzarea imobilului proprietatea autorilor reclamantului, M.A. şi M., pentru neplata impozitelor, exceptându-se „partea din imobil locuită de debitor şi familia sa".
Recurenta a depus menţionata sentinţă în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii reclamantului, susţinând puterea lucrului judecat a acestei hotărâri, putere de lucru judecat care are, întotdeauna în materie civilă un caracter relativ, deoarece, puterea dedusă dintr-un proces definitiv judecat, are efect numai asupra părţilor care au luat parte la judecară şi care au avut posibilitatea de a se apăra, nu şi în privinţa celor care, nefiind legal citate, nu au avut atare posibilitate sau care, la data judecăţii nu avea capacitate de folosinţă întrucât erau decedate.
În speţă, sentinţa civilă nr. 846 din 22 noiembrie 1952 (fila 81) este nulă, lipsită de efecte juridice întrucât, pe de o parte, cauza s-a soluţionat în contradictoriu cu o persoană decedată, lipsită de capacitate de folosinţă, M.A., tatăl reclamantului, fiind decedat încă de la data de 28 decembrie 1951 (fila 92 dosar recurs), iar pe de altă parte, M.M., mama reclamantului a fost citată şi ea la adresa imobilului în litigiu, deşi, din anul 1947 împreună cu soţul său, părăsiseră România din motive de represiune politică.
Pe de altă parte, este de menţionat că neplata impozitului s-a datorat unor motive independente de voinţa autorilor reclamantului care, din motive de represiune politică, au fost nevoiţi să părăsească ţara.
De altfel, Decretul nr. 221/1954, în baza căruia s-a pronunţat sentinţa nr. 846/1952, era neconstituţional în raport chiar de dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, dreptul de proprietate, ca unul din drepturile fundamentale ale persoanei, fiind ocrotit şi prin dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., dar şi prin tratatele şi convenţiile internaţionale la care România era parte.
De aceea, Decretul nr. 224/1951, prin care era suprimat un drept fundamental, cel de proprietate, era de neacceptat într-o ordine juridică firească şi nu putea produce efectele pentru care a fost edictat.
Tocmai pentru caracterul discriminatoriu, nedrept, al dispoziţiilor care prevedeau urmărirea silită imobiliară pentru neplata impozitelor actul normativ menţionat a fost abrogat.
Drept urmare, constatându-se că imobilul proprietatea autorilor reclamantului nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valoric, soluţia instanţei de fond ca şi aceea a instanţei de apel sunt legale.
Referitor la susţinerea conform căruia imobilul ar face parte din categoria imobilelor de protocol aflate în administrarea RA A.P.P.S., nici aceasta nu poate fi primită, întrucât, în speţă, statul nu a dobândit proprietatea printr-un titlu valoric şi de aceea, imobilul nu poate constitui domeniul public sau privat al statului şi de aceea nu poate face parte, aşadar, din fondul locativ de protocol.
De aceea, nici dispoziţiile HG nr. 39 din 30 ianuarie 1996, HG nr. 940 din 8 octombrie 1996, HG nr. 854 din 29 septembrie 2000 şi HG nr. 533/2002 nu pot fi invocate de recurentă în sprijinul susţinerii titlului legal în baza căruia deţinea imobilul în administrare, hotărârile de guvern fiind date în organizarea aplicării legii, potrivit dispoziţiilor constituţionale.
În ceea ce priveşte critica referitoare la acţiunea în mod neîntemeiat de către instanţa de apel a incidenţei în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, nici aceasta nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa, pentru a argumenta mai amplu motivarea dată în lumina dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, a făcut un raţionament juridic similar cu prevederile de drept substanţial din acest act normativ, respectiv Legea nr. 10/2001, dar aceasta nu înseamnă că instanţa şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile acestei legi, care nu era în vigoare la data introducerii cererii dedusă judecăţii.
Referitor la recursul declarat de M.F.P., se constată că şi acesta este nefondat.
Susţinerea recurentului în sensul că imobilul în litigiu a trecut cu titlu în proprietatea Statului, respectiv în baza Decretului nr. 224/1/1951 şi că acesta face parte din domeniul public al Statului, nu poate fi primită pentru aceleaşi considerente expuse în motivarea recursului pârâtei RA A.P.P.S.
În plus recurentul susţine că Decretul nr. 224/1951 se referea la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului iar pe parcursul soluţionării litigiului nu s-a demonstrat că au fost achiesate creanţele către stat. Această susţinere nu poate fi primită în condiţiile în care , aşa cum s-a arătat, din motive independente de voinţa lor, autorii reclamantului nu au putut plăti impozitele, din cauza represiunii politice la care au fost supuşi fiind nevoiţi să părăsească ţara.
Nici cea de a doua critică văzând greşita respingere a excepţiei privind inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., întrucât ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită.
Unul din principiile care generează aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi, potrivit cu care legea civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc sau se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare , trecute.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, consacrându-l în mod expres.
Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea menţionată, prevederile acesteia sunt aplicabile şi acţiunilor în curs cu judecată persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecata cauzei sau solicitând suspendarea ei.
În speţă, instanţele au interpretat corect această prevedere, deoarece aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoana îndreptăţită (reclamantul) îşi exprima neechivoc voinţa , fie în sensul renunţării la prezenta judecată începută la 20 iulie 1998 potrivit dreptului comun, fie cerând suspendarea acestei judecăţi.
Drept urmare, reproşul adus de pârât instanţelor în sensul că nu au aplicat dispoziţiile legii civile noi unui proces început la instanţa de fond (20 iulie 1998) mai înainte de adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 10 din 14 februarie 2001, se priveşte ca nefondat , întrucât, într-o soluţie contrară, s-ar încălca principiul constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii civile.
De aceea litigiul a fost soluţionat cu respectarea principiului disponibilităţii în cadrul procesual stabilit de reclamant, respectiv art. 480 C. civ.
Drept urmare, pentru considerentele arătate, ambele recursuri se privesc ca nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii M.F.P. şi RA A.P.P.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 30 din 30 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3954/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3931/2005. Civil. Stabilirea competenţei → |
|---|
