ICCJ. Decizia nr. 4151/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4151
Dosar nr. 21751/200.
Şedinţa publică din 19 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 24 martie 2004 reclamanta S.P. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi D.V.E. solicitând:
- constatarea nulităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, reprezentând cota indiviză de 33,43% din întregul imobil de la adresa de mai sus, apartamentul având ca teren aferent suprafaţa de 33,90 mp şi fiind compus din 2 camere, hol, bucătărie, w.c., cămară, baie, oficiu, vestibul, terasă şi pivniţă, cu suprafaţa utilă de 100,62 mp;
- obligarea pârâtei persoană fizică să îi lase imobilul descris în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Motivând acţiunea, reclamanta a susţinut că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului prin actul de donaţie autentificat sub nr. 83 din 6 ianuarie 1968 la notariatul de Stat al raionului 30 Decembrie Bucureşti, iar în urma manifestării dorinţei de a părăsi ţara, apartamentul a fost preluat de stat în luna iulie 1975 în aplicarea Decretului nr. 223/1974 şi, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4251/25479 din 15 mai 1997, a fost vândut pârâtei D.V.E. de către Primăria municipiului Bucureşti prin mandatarul SC H.N. SA.
În drept, reclamanta a invocat nelegalitatea Decretului nr. 223/1974 prin raportare la art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 12 din Constituţia din 1965, art. 132 şi art. 172 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 12 pct. 2 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, precum şi nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare dedusă din încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 şi din faptul că vânzătorul Primăria municipiului Bucureşti nu era titulara dreptului de proprietate asupra imobilului, exercitând o posesie nelegitimă, astfel că pârâta D.V.E. a cumpărat de la un non dominus, titlul acesteia fiind ulterior titlului pe deplin valabil al reclamantei, ceea ce impune în rezolvarea acţiunii în revendicare compararea titlurilor provenind de la autori diferiţi şi a se da câştig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
La 27 aprilie 2004 reclamanta a precizat şi modificat acţiunea arătând că primul capăt din cererea iniţială are ca temei de drept dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 111 C. proc. civ., iar capătul de cerere în revendicare are ca obiect nu numai apartamentul şi suprafaţa aferentă înstrăinată de 33,90 mp, ci şi cota indiviză de 23,7% din terenul aferent întregului imobil, concretizată în diferenţa de 22,98 mp, astfel că, sub acest din urmă aspect, pârâţii persoane fizice au calitate procesuală pasivă.
Cererile astfel formulate au fost respinse ca inadmisibile prin sentinţa civilă nr. 3509 din 18 mai 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 2428/A din 11 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Cu privire la primul capăt de cerere din acţiunea reclamantei, prima instanţă a reţinut că nu este în competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun controlul legalităţii actului normativ prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, asemenea competenţă aparţinând în exclusivitate contenciosului constituţional.
Cu referire la secundul capăt de cerere, aceeaşi instanţă a statuat că acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă dacă nu a fost parcursă procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, potrivit regulii specialia generalibus derogant.
Considerentele primei instanţe au fost însuşite de instanţa de apel, care le-a redat ca motivare proprie pentru respingerea apelului.
Reclamanta S.P. a declarat recurs împotriva deciziei date în apel, cerând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând recursul, reclamanta a formulat o primă critică, prin care a arătat că ambele instanţe, considerând incidentă Legea nr. 47/1992, au încălcat legea întrucât Curtea Constituţională verifică doar legile promulgate ulterior Constituţiei din 1991, competenţa controlului legilor abrogate la acea dată, cum este cazul Decretului nr. 223/1974, aparţinând instanţelor de judecată, sens în care chiar instanţa de apel s-a pronunţat într-o altă cauză confirmată de instanţa supremă.
Prin a doua critică, reclamanta a susţinut că instanţele au aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, făcând o construcţie juridică greşită, care ar semnifica obligaţia adevăraţilor proprietari de a notifica pe cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce nu poate fi acceptat.
În realitate, a mai arătat reclamanta, obligaţia parcurgerii procedurii administrative reglementată prin Legea nr. 10/2001 există numai în cazul în care imobilul preluat abuziv de către stat se află în deţinerea statului prin instituţiile sale sau a unităţilor indicate în lege, nicidecum când a fost vândut foştilor chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995, în ultima ipoteză trimiterea la procedura Legii nr. 10/2001 însemnând a nega dreptul foştilor proprietari de a redobândi în natură mobilul şi doar recunoaşterea dreptului acestora de a obţine alte măsuri reparatorii prin echivalent.
În fine, în cadrul aceleiaşi critici, reclamanta a imputat instanţelor că, soluţionând cauza pe calea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, nu s-au pronunţat asupra fondului, încălcând dreptul său la un proces echitabil prevăzut prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, împiedicându-i accesul liber la justiţie, drept fundamental prevăzut prin art. 21 din Constituţie, săvârşind o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ. şi încălcând dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitoare la opţiunea foştilor proprietari în privinţa accesului la justiţie.
Recursul nu este întemeiat.
Esenţiale pentru legala soluţionare a cauzei sunt, ca stare de fapt, pe de o parte regimul juridic al imobilului de bun preluat de stat anterior datei de 22 decembrie 1989 şi pe de altă parte, că numai la data de 24 martie 2004 reclamanta a contestat în justiţie titlul statului, pe calea dreptului comun, fără a fi urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001.
Indiferent de faptul vânzării ulterioare de către stat a imobilului către o persoană fizică, temei al obiectului cererii în revendicare accesorie cererii principale, sunt de observat cele ce urmează.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.
Aceste dispoziţii consacră teza, unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, aşa încât legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic şi, invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaşte fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acţiunea noii legi civile se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluare abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr.10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Deşi avantajos prin accesul direct la justiţie, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură administrativă, obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Legea nouă suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speţă prin petitul principal al cererii reclamantei, şi fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum o asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare, soluţie consacrată legislativ şi prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Cu toate acestea, în condiţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptăţită se poate prevala de acţiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acţiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. În acest caz numai caracterul respectiv al normei şi voinţa legiuitorului fac posibilă supravieţuirea, prin excepţie, a legii vechi.
Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. În consecinţă, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobil poate fi exercitat, cu excluderea acţiunii civile în revendicare, sub toate formele ei de redactare, cum este cazul în speţă, numai în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea nouă.
Aşa fiind, rezultă că sunt în afara criticii soluţiile date în cauză, instanţele hotărând corect, în raport de data introducerii acţiunii, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că nu mai este admisibilă acţiunea în constatarea nulităţii titlului statului introdusă pe calea dreptului comun.
Este lipsit de relevanţă sub aspectul legii aplicabile faptul înstrăinării imobilului către pârâta persoană fizică, îndreptăţirea reclamantei la revendicarea acestuia de la pârâtă putând fi dată numai de redobândirea dreptului său de proprietate, fie pe calea acţiunii civile de drept comun introdusă anterior Legii nr. 10/2001, fie prin urmarea procedurii specială a celei din urmă legi, regimul juridic al imobilului fiind dat de preluarea sa de către stat, făcând astfel obiectul Legii nr. 10/2001.
Pentru toate cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.P. împotriva deciziei nr. 2428/A din 11 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 19 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4166/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4124/2005. Civil → |
|---|
